Ionuț Vulpescu: Dacă am reduce epoca Ceaușescu la un singur loc, definitoriu, care ar fi acela?
Ion Iliescu: Scena balconului din Piața Revoluției e climaxul filmului de groază ceaușist. Epoca Ceaușescu a fost – strict pentru dictator – o trecere de la extazul discursului de după invazia sovietică de la Praga la agonia fugii rușinoase. Ultimul zbor al lui Ceaușescu a fost o cădere liberă. Decenii, Piața Revoluției a fost simbolul puterii lui Ceaușescu, matca la care trăgeau masele muncitoare. Discursul din 21 august 1968 e apogeul lui Ceaușescu. Îmi amintesc că mulți scriitori au intrat atunci în partid, seduși de așa-zisa independență față de Uniunea Sovietică, gata să apere țara cu arma în mână. A fost însă o capcană, o viclenie a lui Ceaușescu. Recursul la simboluri, la valorile naționale, i-au întărit puterea, dictatura lui s-a acutizat, cultul personalității s-a accentuat. Istoria are vicleniile ei, iar atunci a fost un astfel de episod, cu toată spontaneitatea lui Ceaușescu și aderența sinceră a mulțimii, în momentul condamnării invaziei sovietice de la Praga. Faptul că acolo, 21 de ani mai târziu, pe 21 decembrie 1989, adunarea populară a devenit protestatară, că societatea civilă a devenit un corp diferit de dictator, pentru Ceaușescu a fost un șoc. Ceaușescu chemase din nou masele, clasa muncitoare, să condamne Revoluția începută la Timișoara. Credea din nou în mirajul puterii, în fascinația mulțimii. Numai că oamenii nu mai erau aceiași sau se schimbaseră, după 20 de ani de dictatură personală. Suta de lei în plus la salariu nu a mai contat. Simbolurile sunt mereu mai convingătoare decât bunurile materiale, iar libertatea este cel mai puternic simbol. Sediul puterii CC al PCR s-a prăbușit brusc. Piața Palatului devenea Piața Revoluției. Simbolic, Piața Revoluției este o expresie dialectică: acolo a fost dezvoltată puterea în cele mai aride și negre forme, acolo s-au produs contradicția, refuzul ceaușismului și al comunismului, acolo s-a născut o lume diferită, care cerea pentru România o libertate refuzată îndelung. E o geografie a puterii și a eliberării care așază Piața Revoluției pe atlasul politic al României și cred că în continuarea ei ar trebui să vină un elan emancipator de la clasa intelectuală, mediul universitar, de la spațiul academic, care trebuie să fie mai responsabil în dinamica socială a acestei țări.
Ionuț Vulpescu: V-ați simțit mai bine înainte de Revoluția din Decembrie 1989 sau după aceea?
Ion Iliescu: După, categoric. Singurul care poate spune că a trăit bine sau s-a simțit bine înainte de 22 decembrie 1989 era Ceaușescu. Binele lui a fost răul tuturor. După 1989 nu a fost lapte și miere, dar a te simți bine după comunism însemna a te simți uman și liber. Cronologia demnității a început pentru România după decembrie 1989. Erau semne de bine pe care astăzi cei care nu ne-au fost contemporani la Revoluție le consideră romantice: bucuria de a citi orice, de oriunde, oricum, fără a da socoteală pentru asta, plăcerea de a fi în folosul oamenilor nu pe linie de stat, ci prin adeziune comunitară, extazul de a fi opozantul cuiva, privilegiul de a fi în dezacord cu un altul, responsabilitatea de a-ți face treaba, pentru că pluripartidismul deschidea Leviathanul și competiția politică. Simpla idee, că democrația însemna și competiție, era un răsfăț. M-am simțit bine și când am câștigat și când am pierdut, pentru că o făceam din libertate.
