Miercuri are loc ultima ședință de guvern înainte de perioada de interimat care va urma instalării noului parlament. Pe ordinea de zi nu se află, nici de această dată, hotărârea de stabilire a calendarului alegerilor prezidențiale. Așa cum am explicat anterior (AICI), Guvernul sfidează Constituția prin această conduită, ignorând obligația stabilită de Curtea Constituțională prin hotărârea de anulare a alegerilor. Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție, deciziile CCR sunt general obligatorii „de la data publicării”, nu de la o dată ulterioară când ar fi oportun din punct de vedere politic.
Ziua de sâmbătă, 21 decembrie, are anul acesta o dublă semnificație politică. În primul rând, este ziua în care expiră mandatul președintelui Iohannis. Prin bunăvoința CCR, care interpretează art. 83 alin. (2) din Constituție în sensul evitării unui posibil vid de putere, șederea lui Iohannis la Cotroceni se prelungește sine die. Adică până când un viitor președinte, ales la o dată pe care Guvernul refuză să o stabilească, va depune jurământul. E posibil ca aceasta să fi fost singura soluție, având în vedere că de sâmbătă nu mai avem nici președinte al Senatului, dar asta nu îl împiedică nici măcar pe președintele PNL să considere manevra discutabilă (AICI).
A doua semnificație a zilei de 21 decembrie este cea a validării noului Parlament, cu inevitabilele consecințe prevăzute de art. 110 din Constituție: mandatul Guvernului încetează, Ciolacu și echipa urmând să mai rămână interimar pe poziții, pentru a îndeplini „numai actele necesare pentru administrarea treburilor publice, până la depunerea jurământului de membrii noului Guvern”. Între timp, președintele trebuie să cheme la consultări partidele parlamentare și să desemneze un candidat pentru funcția de prim-ministru (art. 103 din Constituție). Presupunând că până atunci vor fi fost depășite dramele mărunte legate de cooptarea USR la guvernare.
Urmează, așadar, o perioadă în care statul român va funcția pe bază de improvizații. Sub ploaia de înjurături a românilor de rând (ne place, nu ne place, deocamdată există o majoritate a românilor supărați pe anularea alegerilor), coaliția proeuropeană negociază funcții, cu un ochi la gaura din buget. Democrația mai poate să aștepte până când „sistemul” (oricât de glumeață ar părea această denumire, este autointitularea partidelor proeuropene) găsește soluția prin care să se salveze. Însă poporul a simțit miros de sânge și devine din ce în ce tot mai puțin probabil că totul a fost doar un val al revoltei efemere. Nu e clar în virtutea cărui miracol își închipuie cineva că „minotaurul” suveranist va putea fi închis în labirintul de proceduri, amânări și anti-propagandă.
Socoteala aceasta tinde să devină una păguboasă, pentru că, după decenii de antiselecție, niciun lider proeuropean nu se arată capabil să joace rolul lui Tezeu. Până și AriaDNA pare incapabilă de a țese un fir coerent care să asigure ieșirea din labirint.
*Potrivit mitologiei, Labirintul lui Dedal a fost construit de meșterul Dedal la comanda regelui Minos al Cretei pentru a ascunde Minotaurul, o creatură jumătate om, jumătate taur. Minotaurul era rezultatul unei uniuni nefirești între regina Pasiphae și un taur sacru, iar labirintul avea rolul de a izola ființa monstruoasă, menită să fie hrănită periodic cu prizonieri umani. Acești prizonieri erau trimiși din Atena drept tribut, ca urmare a unei înfrângeri militare. Tezeu, un erou atenian, s-a oferit voluntar să-l ucidă pe Minotaur și să elibereze Atena de tribut. Cu ajutorul Ariadnei, fiica regelui Minos, care s-a îndrăgostit de el, Tezeu a primit un ghem de ață („firul Ariadnei”) pentru a-și marca traseul prin labirint. După o luptă crâncenă, Tezeu a reușit să ucidă Minotaurul și să găsească drumul de întoarcere urmând firul.
