„Primul – și după cum se va vedea și decisivul – act îl reprezintă Hotărârea nr. 2/5 octombrie 2024 de admitere a contestației împotriva validării de către BEC a candidaturii Dianei Șoșoacă. Această Hotărâre a CCR conține 64 de paragrafe, dintre care în primele 58 Curtea construiește o argumentație prin care introduce un nou criteriu de validare a candidaturilor, anume cel de constituționalitate, și își stabilește o competență exclusivă în a-l verifica.
Au fost necesare atâtea paragrafe, întrucât nici Legea nr. 370/2004 privind alegerea Președintelui României, nici Constituția nu prevăd un asemenea criteriu. Motivarea invalidării candidaturii este apoi argumentată succint în doar trei paragrafe (60-62).
O primă problemă pe care o ridică această hotărâre, este aceea de competență a verificării „constituționalității candidaturii”. Potrivit legii, invalidarea unei candidaturi nu se poate face decât pentru motive formale – de exemplu lipsa semnăturilor necesare – sau pentru neîndeplinirea condițiilor legale de a candida, atribuții care cad în sarcina Biroului Electoral Central.
Conform propriei sale hotărâri, Curtea Constituțională își stabilește competența exclusivă de a verifica îndeplinirea criteriului de „constituționalitate” a candidaturii (par. 54), ceea ce înseamnă că, în opinia Curții, BEC nu ar avea competența de a verifica cel mai important criteriu al candidaturii, și anume cel de „constituționalitate”. Și atunci, pe bună dreptate ne putem întreba, cum mai poate BEC de principiu valida candidaturile, când nu le poate verifica sub toate aspectele sale?!”, susție avocatul.
Eduard Jurgen Prediger precizează că a doua mare problemă decurge din obiectul acestui nou criteriu de validare a candidatului, și anume „respectarea Constituției și a democrației”, sens în care „Curtea va evalua conduita și declarațiile sale publice, precum și efectele acestora în plan constituțional” (par. 58).
Deci verificarea îndeplinirii acestui nou criteriu se face prin verificarea conduitei și declarațiilor candidatului din perioada anterioară depunerii candidaturii. Concret, CCR a constatat în succinta sa motivare că „este de notorietate faptul că, prin discursul său constant, doamna Diana Iovanovici-Șoșoacă îndeamnă la schimbarea fundamentelor democratice ale statului și la încălcarea ordinii constituționale” (par. 60).
Însă o asemenea conduită ar cădea sub incidența Codului penal, mai exact a art. 397, care incriminează acțiunile împotriva ordinii constituționale. Al doilea motiv de „neconstituționalitate” a candidaturii constă în „promovarea unui discurs constant antidemocratic și antisemit” (par. 62). Și această faptă cade sub incidența Codului penal, și anume a art. 369, care incriminează incitarea la violență, ură și discriminare.
Practic CCR constată în sarcina unui candidat săvârșirea unor fapte penale, fără să existe vreo hotărâre de condamnare în acest sens, uitând că într-un stat de drept există un principiu care se numește prezumția de nevinovăție, conform căruia nicio persoană nu poate fi sancționată – nici măcar prin interzicerea exercitării unui drept civil (politic) cum este cel de a fi ales – până când o instanță independentă nu va fi stabilit vinovăția acesteia printr-o hotărâre definitivă pronunțată în urma unui proces echitabil”, arată avocatul.
Acesta explică faptul că acest nou criteriu introdus de CCR prin Hotărârea nr. 2/05.10.2024 constituie un precedent extrem de periculos, întrucât el permite acestei autorități să decadă din dreptul de a fi ales un candidat pe simpla opinie a judecătorilor că respectiva persoană ar fi săvârșit fapte penale, pentru care nu a fost condamnată și – cel mai grav – fără să existe o cale de atac împotrivă acestei hotărâri a Curții.
„Este evident că dacă o asemenea posibilitate ar fi fost transpusă într-un text de lege, acesta ar fi fost neconstituțional, întrucât ar contraveni dispozițiilor art. 53 din Constituție, care stabilesc că restrângerea exercițiului unui drept nu se poate face decât prin lege (deci nu prin hotărârare a CCR), cu respectarea principiului proporționalității.
Întorcându-ne la dispozițiile din dreptul penal, să mai observăm faptul că interzicerea exercitarii dreptului constituțional de a fi ales, prevăzut de art. 37 din Constituție, reprezintă o pedeapsă accesorie care nu poate fi aplicată decât ca măsură ce însoțește o pedeapsă principală, care în cazul din speță lipsește cu desăvârșire.
Interzicerea candidaturii s-a încercat recent și în SUA, când guvernele statelor Colorado, Maine și Illinois nu au permis înscrierea pe buletinele de vot a candidatului Donald Trump, în considerarea aportului său la evenimentele violente din ianuarie 2020. Curtea Supremă a SUA a desființat însă în unanimitate aceste hotărâri, considerând că în lipsa unei hotărâri de condamnare nu se poate lăsa la arbitrarul autorităților publice din fiecare stat să decide cine poate și cine nu să candideze.
Revenind la hotărârea CCR, considerăm că se impune de urgență reglementarea prin lege a acestui nou criteriu, astfel încât să fie reglementate clar situațiile în care ar putea fi invocat fără încălcarea prezumției de nevinovăție și cu precizarea căilor de atac.
În caz contrar, am rămâne cu acest precedent care ar permite interzicerea candidaturii pe baza unor simple opinii subiective de nepotrivire constituțională. Astfel, unii ar putea susține de exemplu că măsurile luate de candidatul Nicolae Ciucă pentru a împiedica cercetarea presupusului său plagiat sau călătoriile cu avionul ale candidatului Marcel Ciolacu achitate de firma Nordis – ambele situații fiind de notorietate – au și ele un iz de neconstituționalitate.
Iar alții ar putea susține că unele fapte și declarații ale candidatului situat pe locul patru nu sunt departe de cele ale Dianei Șoșoacă sau ale lui Călin Georgescu, și că s-ar impune și în acest caz constatarea unei neconstituționalități.
După surpriza primului tur de alegeri, când niciunul din candidații celor două partide de guvernământ nu a ajuns în turul al doilea, prin Încheierea din 28.11.2024 CCR a dispus renumărarea voturilor candidaților clasați pe locurile 2 și 3, în urma unei contestații formulate de candidatul plasat pe locul 9 cu 1% din voturi, care semnala nereguli în procesele verbale din trei secții de votare. Imediat după alegerile parlamentare, CCR emite însă Hotărârea nr. 30/02.12.2024 prin care validează rezultatele primului tur, fără a mai aștepta finalizarea renumărării voturilor din toate secțiile.
Patru zile mai târziu, când deja începuse procesul de votare în străinătate, CCR adoptă Hotărârea nr. 32/06.12.2024, prin care anulează întreg procesul electoral privind alegerile prezidențiale. Această hotărâre ridică cele mai multe probleme.
În primul rând, CCR s-a autosesizat, fără ca această posibilitate să fie prevăzută în Constituție sau în vreo lege, ea existând doar în privința organelor de anchetă penală. Apoi, Curtea a încălcat Hotărârea sa anterioară nr. 30/02.12.2024 prin care validase primul tur, hotărâre obligatorie inclusiv pentru CCR. Iar motivația Curții este și mai problematică.
În primul rând, în privința interferenței unui element străin în alegeri, trebuie făcută distincția între amestecul în campania electorală pe de o parte, și alterarea rezultatului alegerilor, pe de altă parte. Această distincție importantă au făcut-o instituțiile din SUA când au analizat amestecul Rusiei în alegerile prezidențiale din 2016 (russian interference).
După aproape patru ani de cercetări (deci nu după patru zile, ca la noi), și analiza a mii de documente furnizate de FBI, CIA, parchete, etc., Comisia congresului a ajuns la concluzia că a existat o interferență a unor elemente din Rusia în campania electorală, dar că nu a existat – sau că nu s-a putut dovedi, ceea ce este același lucru din punct de vedere juridic – nici o conlucrare între aceste elemente străine și vreun candidat (russian collusion) și nici faptul că rezultatele ar fi fost falsificate prin această interferență.
Au existat încercări de accesare a sistemului de numărare și centralizare a voturilor, dar acestea au fost împiedicate și au rămas fără efect.
În mod interesant, CCR a făcut și ea această distincție în Hotărârea nr. 30/02.12.2024, când a arătat că „cu referire la posibilele riscuri la adresa securității naționale generate de acțiunile unor actori cibernetici statali și nonstatali asupra unor infrastructuri IT&C, suport pentru procesul electoral, s-a arătat că aceasta este admisibilă numai dacă analiza privește aspecte concrete cu privire la votare şi la stabilirea rezultatelor care să fi avut loc prin fraudă de natură să modifice atribuirea mandatului sau, după caz, ordinea candidaţilor care pot participa la al doilea tur de scrutin” (par. 15).
După numai patru zile, CCR părăsește această argumentare, și anulează alegerile reținând „manipularea votului alegătorilor și distorsionarea egalității de șanse a competitorilor electorali, prin utilizarea netransparentă și cu încălcarea legislației electorale a tehnologiilor digitale și a inteligenței artificiale în desfășurarea campaniei electorale, precum și prin finanțarea din surse nedeclarate a campaniei electorale, inclusiv online” (par. 11), adică exclusiv chestiuni care țin de campania electorală.
În plus, Curtea arată apoi că „utilizarea într-un proces electoral de către competitorii electorali, inclusiv de către partidele politice, a unor asemenea practici învestește autoritățile publice competente, potrivit legii, să verifice, să constate și, după caz, să sancționeze astfel de conduite” (par. 16), adică astfel de fapte trebuie mai întâi constatate de organele legal competente și apoi sancționate tot de acestea, în nici un caz nu se impune anularea alegerilor.
În ciuda acestei constatări a competenței altor autorități și în lipsa oricăror sancțiuni din partea organelor competente, Curtea reține ea însăși în final faptul că „un candidat a încălcat legislația electorală referitoare la finanțarea campaniei pentru alegerile prezidențiale” (par. 18). Ironia sorții face că în urma cercetărilor s-a constatat că cel puțin în parte campania electorală a candidatului respectiv a fost în mod curios plătită chiar de către PNL!
Anularea alegerilor nu se poate face decât pentru motive formale care vizează desfășurarea procesului de votare, numărarea voturilor sau stabilirea rezultatului. O asemenea situație s-a întâlnit în Austria, când Curtea Constituțională a anulat turul al doilea al alegerilor prezidențiale din 22.05.2016 pentru două motive: i) anunțarea rezultatelor parțiale înainte de închiderea urnelor – ceea ce legea interzice – și ii) probleme organizatorice privind gestionarea și numărarea voturilor prin corespondență, în condițiile în care diferența finală dintre cei doi candidați a fost de numai 0,6%.
Ambele motive erau obiective și puteau fi constatate empiric, nu ca în cazul CCR, când hotătârea se bazează pe prezumții și pe fapte care nu au legătură cu desfășurarea procesului de vot și cu numărarea voturilor.
De altfel, Legea nr. 370/2014 este foarte clară în această privință: „Curtea Constituţională anulează alegerile în cazul în care votarea şi stabilirea rezultatelor au avut loc prin fraudă de natură să modifice atribuirea mandatului sau, după caz, ordinea candidaţilor care pot participa la al doilea tur de scrutin.
În această situaţie Curtea va dispune repetarea turului de scrutin în a doua duminică de la data anulării alegerilor” (art. 52 alin. 1). Așadar, doar dacă rezultatul ar fi fost viciat, s-ar fi putut pune problema anulării alegerilor, nu pentru presupuse influențări ale alegătorilor.
De fapt, influențarea alegătorilor este chiar scopul candidaților și pentru aceasta recurg la toate metodele posibile, de la majorarea pensiilor în prag de alegeri, până la participarea la evenimente religioase, lansarea de cărți, efectuarea de promisiuni și declarații populiste, etc.
Faptul că un element străin se amestecă în campania electorală a unui stat este evident regretabil, dar într-o lume globalizată și digitalizată cu greu ar putea fi împiedicat. Nu au reușit acest lucru nici societăți închise, dovadă fiind Primăvara arabă care a pornit pe Facebook.
Din cauza acestei hotărâri, România a ajuns să fie din nou comparată în presa occidentală cu state dictatoriale africane, asiatice sau sud-americane, așa cum se mai întâmplase doar pe vremea mineriadelor. Așadar, Curtea Constituțională are de principiu dreptul atât de a admite contestația împotriva validării unei candidaturi, cât și de a dispune anularea alegerilor, dar nu poate exercita acest drept decât în cazurile și pentru motivele expres și limitativ prevăzute în lege, altfel suntem în prezența unui abuz.
După anularea alegerilor s-au conturat două moduri de raportare la hotărârea CCR: unul socratic și unul machiavelic. Socraticul ar fi preferat ca aceste hotărâri să nu existe, punându-și în mod dialectic întrebarea ce s-ar fi întâmplat dacă CCR nu le-ar fi adoptat.
În privința Hotărârii care a avut ca efect invalidarea candidaturii Dianei Șoșoacă, în lipsa acestei hotărâri, candidata ar fi participat în alegeri și ar fi obținut cele 6-7% prognozate, dintre care cel puțin 4-5% le-ar fi recuperat de la Călin Georgescu, care astfel ar fi scăzut la 18-17%.
Paradoxal, dacă CCR nu ar fi intervenit în jocul electoral am fi avut un tur doi între Marcel Ciolacu și Elena Lasconi, și am fi fost scutiți de tot circul care a urmat, ceea ce dovedește din nou că cine seamănă vânt, culege furtună. Ironia sorții face ca CCR în dorința ei declarată de a veghea la respectarea Constituției să fi bulversat mai mult alegerile decât ar fi putut să o facă presupusul „actor statal străin”.
Apoi, în privința Hotărârii de anulare a alegerilor, socraticul ar fi preferat ca turul doi să se fi desfășurat potrivit rezultatelor validate în prima fază de CCR, iar în cazul în care ar fi câștigat candidatul „nepotrivit”, atunci eventualele fapte și acțiuni neconstituționale ale acestuia de după învestirea în funcție să fi condus la suspendarea sa de către Parlament – cum de altfel s-a mai întâmplat în istoria recentă – urmând ca apoi prin referendum alegătorii de data aceasta corect informați și pe baza unor probe certe de punere în pericol a siguranței naționale, nu a unor speculații și afirmații cu caracter general, să voteze demiterea Președintelui României. Aceasta ar fi fost calea legală, dar pentru ca ea să fi fost urmată, ar fi fost nevoie de prosopopeea legilor.
Machiavelicul, chiar dacă a recunoscut cu jumătate de gură caracterul abuziv al soluției CCR, a salutat adoptarea acesteia, spunând că ne-a trecut glonțul pe lângă ureche, că prin hotărârea sa CCR ne-a scăpat de un mare rău, și că după cum se știe, scopul scuză mijloacele.
În susținerea acestei perspective au fost aduse tot felul de acuzații la adresa candidatului cu pricina, cea mai frecventă fiind eticheta ambiguă de pro-rus. Însă nicăieri în Constituție nu se pretinde ca un candidat să fie pro unele țări și contra altora, iar în afară de acest aspect, să nu uităm că nu cu foarte mult timp în urmă occidentalii se considerau în același timp ca fiind pro-români dar anti-ceaușescu.
Apoi s-a mai susținut că acest candidat ar fi nepotrivit pentru funcția de Președinte al României. Chiar dacă este așa, cu ușurință putem găsi argumente la fel de valide privind nepotrivirea cu exigențele funcției de Președinte a celorlalți candidați situați în primii cinci (adică cei creditați cu șanse de a câștiga alegerile), de aceea, tocmai pentru că ne situăm în domeniul subiectivismului, aprecierea potrivirii candidaților trebuie lăsată la votul alegătorilor și nu a unui număr de nouă sau chiar de cinci judecători ai CCR, altfel am submina fundamentul democrației de care Perikle era atât de mândru, când afirma că un cetățean nu poate ști dacă o lege este bună pentru cetate, dar toți cetățenii împreună au această capacitate. În fine, am mai fost avertizați că acest candidat va aduce la conducerea țării noii „legionari”, acuzație care amintește de o idee a lui Karl Marx, conform căreia „în istorie, tragedia se repetă uneori, dar în chip de farsă”
Dar au fost aduse și argumente valide în susținerii acestei poziții, cum ar fi cea a domnului Sever Voinescu, care ne amintește că amendamentul la Constituția SUA prin care a fost abolită sclavia, a fost adoptat de administrația Lincoln cu ajutorul unor congresmani democrați șantajați prin amenințarea dezvăluirii unor informații compromițătoare. Avem însă și un exemplu din istoria noastră: referendumul de modificare a Constituției României din anul 2003 având ca obiect viitoarea aderare la UE.
Mai întâi Guvernul, prin Ordonanță de Urgență, a prelungit cu o zi termenul de organizare, cu toate că acesta fusese fixat anterior printr-o lege organică, iar apoi, în ziua suplimentară, membrii secțiilor de votare alergau cu urna mobilă prin supermarketuri și piețe pentru a strânge voturile necesare. Rezultatul a fost validarea referendumului, iar astfel România a putut adera câțiva ani mai târziu la UE.
În ambele exemple însă, scopul care scuza mijloacele era unul transparent, cunoscut de la început, și evident benefic democrației. În cazul anulării alegerilor, dimpotrivă, acest scop nu este foarte transparent și nici efectele sale viitoare nu sunt foarte clare, ceea ce a permis ca încă de la prima hotărâre a CCR să fie foarte rapid construită o teorie conform căreia scopul real ar fi acela de a repeta cu alți actori dar cu același rezultat episodul final al alegerilor din anul 2000, când Ion Iliescu l-a învins fără probleme pe candidatul „extremist” Corneliu Vadim Tudor.
Cert este că la acest moment nu putem ști dacă ceea ce s-a întâmplat este bine sau rău pentru statul nostru de drept. Să nu uităm că primii oameni au fost izgoniți din Paradis tocmai pentru că au dorit să aibă acces la cunoașterea binelui și a răului. Exegeți ai Bibliei spun că Binele și Răul din Geneză nu sunt identice cu categoriile pe care le utilizăm noi oamenii în mod curent, în limba ebraică expresia pentru Bine fiind ceea ce a fost deja înfăptuit, iar pentru Rău ceea ce nu a fost încă înfăptuit.
Tot ceea ce Dumnezeu făcuse până în acel moment era Bine, sau cu o frumoasă expresie românească: ce e făcut, e bine făcut. Iar Binele care încă nu a fost făcut este rău, pentru că încă nu poate fi cunoscut. De aceea va trebui să așteptăm să vedem ce formă va lua în viitor binele, care acum arată rău”, conchide avocatul.
