Astfel, scena candidaților care fie sunt, fie se intitulează „de dreapta”, pare să fie din ce în ce mai aglomerată. Dincolo de gravele neînțelegeri terminologice și de lipsa de cultură ideologică a elitei politice de la noi, această „ștampilă” sau „etichetă” auto-aplicată își are izvoarele în „succesul” ultimelor 4 rânduri de alegeri prezidențiale finalizate, în care turul doi a coagulat mai mulți electori „anti-PSD”, consfințind victorii ale candidaților „de dreapta”, paradoxal ambii fiind, dintotdeauna, în slujba Statului și a sistemelor sale. Problema care apare, însă, este legată de cine mai reprezintă stânga? Cine vorbește despre finanțarea publică a sănătății și educației, despre echitate sau pace socială, despre reducerea disparităților economice și de șanse? Cu nuanțe mai de extremă sau mai de centru, majoritatea celor care își anunță intrarea în cursa din 4 mai se poziționează pe zona „de dreapta”. Oare sunt îndreptățiți?
Declarațiile independentului plasat pe locul 1 în 24 noiembrie sunt în zona dreptei extreme interbelice (desființarea partidelor) sau stângii extreme sovietice (naționalizări de companii), împănate cu tot soiul de erezii și amestecuri de teme religioase contradictorii în substanța lor: creștinism și orientalism. Totuși, lucrurile simple intonate solemn și teatral, cu dicție bună și aplomb, răspund unor nemulțumiri legitime. Deși România ar fi avut soarta Ucrainei sau Belarusului în absența aparteneței la UE și NATO – afându-ne azi în cea mai fericită poziție din istoria noastră – ritmul prefacerilor irită și frustrează mulți români, inclusiv din cauza sfidării, bâlbelor, inconsecvenței și incompetenței multora dintre reprezentanții elitei politice și guvernamentale. Atitudinea ultimilor doi președinți în relațiile externe a alimentat nemulțumirea pe o temă subtilă, deopotrivă morală și politică: identitatea și „interesul național”. Astfel, un exponent al sistemului local și internațional (Călin Georgescu a activat, conform propriilor declarații, în diverse instituții și formate instituționale) se poate pretinde cu ușurință „anti-sistem” doar exploatând furia semănată în mentalul colectiv de Traian Băsescu și Klaus Iohannis în ultimii 20 de ani.
Crin Antonescu
Din postura de propunere a coaliției intitulate, pe bună dreptate, pro-occidentale, Antonescu este membru al PNL din 1990, iar discursul său de la suspendarea lui Băsescu din 2012 rămâne în istorie ca excelentă pledoarie pentru democrație, pentru separarea puterilor în Stat și pentru lupta împotriva abuzurilor. În plan economic, liberalii s-au declarat permament drept reprezentanți ai clasei de mijloc și protectori ai antreprenoriatului, în ciuda sfidării patronate de liderul lor de facto din ultimii 10 ani, Klaus Iohannis. Totuși, după ce, anul trecut, au dinamitat alianța cu PSD pentru hatârul locatarului de la Cotroceni, cei de la PNL încearcă o revigorare a imaginii, prin schimbarea întregii garnituri de conducere. Asumarea acestor greșeli ale colegilor săi de către Crin Antonescu este un prim pas de igienă politică, menit să atenueze revolta legitimă a alegătorilor liberali față de slugărnicia și impostura care au dominat deciziile ultimului deceniu. Marile provocări ale acestei candidaturi sunt două: 1) în ce măsură infrastructura de aleși locali ai PSD, PNL și UDMR va reuși să tempereze „fenomenul Georgescu” și 2) ce tracțiune electorală va putea mobiliza pe rețelele virtuale de comunicare, unde Crin Antonescu a fost, până astăzi, absent?
Președintele USR a fost cel mai votat candidat, după Călin Georgescu, în 24 noiembrie. Este, deci, legitimată mult peste scorul propriului partid, iar pe deasupra a fost desemnată în cadrul unui congres. Valoric, s-a poziționat la dreapta prin votul al Referendumul pentru familie, însă bună parte din colegii săi urmăresc o agendă „progresistă”, adică de stânga, în paralel cu ignorarea chestiunilor sociale, față de care slăvesc mediul privat, mai cu seamă pe cel corporatist. În plus, dinamica discursului USR din ultimii 8 ani s-a axat tot pe intoleranța „anti-sistem”, preluată ulterior de AUR, SOS și Călin Georgescu. Problema Elenei Lasconi se găsește, prin urmare, și în propria formațiune, unde unii nostalgici l-ar dori pe primarul Capitalei drept candidat. Cu poziții publice și gafe produse de lipsa de experiență, adesea ironizate, liderul „oamenilor noi” are o misiune complicată, fiind nevoit să acopere bazinul rămas liber, după coagularea celor două curente: establishment-ul pro-occidental, reprezentat de PSD-PNL-UDMR, și „suveraniștii”, încolonați în spatele lui Georgescu sau Simion, și mobilizați de AUR.
Neobositul și perseverentul matematician și-a încercat în mod repetat norocul la Primăria Capitalei, până când a reușit să obțină victoria. Definindu-se „de dreapta”, deși corect ar fi fost „ne-PSD”, edilul promovează o agendă mai aproape de comunism. Propune centralizarea finanțelor și a deciziei exclusiv în mâna sa, solicită naționalizarea mascată a proprietății private, ignoră deciziile justiției și își plătește amenzile dispuse de instanță din bani publici, blochează dezvoltarea afacerilor în numele luptei cu „mafia” și gestionează dezastruos toate atribuțiile: termoficare, trafic, parcuri, mediu. E greu, deci, să poată fi considerat liberal la capitolul economic. Poate doar valoric ar fi putut să se revendice de la „dreapta”, deși susținerea iohannist-sorosistă de care a beneficiat și beneficiază ar indica altceva. În plus, afându-se în aproximativ același bazin cu Elena Lasconi, e greu de crezut că poate capacita voturi pentru accederea în finală, candidatura fiind, probabil, doar o repetiție pentru următoarea tentativă.
