Ani de zile, misterul a plutit în aer, iar încercările de a-i dezvălui vârsta au eșuat. Dar perseverența cercetătorilor a dat roade. După patru încercări, scheletul a vorbit: avea mai puțin de 30.000 de ani. Această datare a aruncat o nouă lumină asupra ritualurilor funerare din acea epocă, dar mai ales asupra moștenirii genetice neanderthaliene careo purtăm în noi, informează smithsonianmag.com.
Când scheletul copilului Lapedo a fost descoperit într-un adăpost stâncos din Portugalia, trăsăturile sale neobișnuite au declanșat o dezbatere aprinsă în comunitatea științifică. Copilul avea o combinație de caracteristici umane și neanderthaliene, sugerând că ar putea fi rezultatul împerecherii dintre Homo sapiens și Neanderthali.
Această ipoteză a fost formulată înainte ca genomul neanderthalian să fie secvențiat complet, ceea ce face descoperirea și mai importantă. Deși nu s-a reușit extragerea ADN-ului din oasele copilului, aspectul său susține ideea că, timp de peste 10.000 de ani, genele neanderthaliene au persistat în rândul oamenilor moderni.
Cercetătoarea Bethan Linscott, de la Universitatea Oxford, a explicat că datarea scheletului oferă o nouă piesă importantă în povestea copilului Lapedo, ajutând la înțelegerea relației complexe dintre oameni și neanderthalieni.
Din 1998 până în prezent, patru încercări de a data scheletul au eșuat din cauza contaminării și degradării carbonului din rămășițe. Totuși, progresele tehnologice recente au permis cercetătorilor să utilizeze o nouă metodă de datare cu radiocarbon, bazată pe măsurarea degradării colagenului.
Rezultatele au arătat că oasele copilului au între 27.780 și 28.550 de ani vechime. Această informație este crucială, deoarece neanderthalienii au dispărut în urmă cu aproximativ 40.000 de ani. Dacă copilul Lapedo era într-adevăr un hibrid, înseamnă că moștenirea genetică neanderthaliană a persistat mult mai mult decât se credea inițial.
De asemenea, studiul a analizat oasele de animale și urmele de cărbune din jurul scheletului. Contrar ipotezei anterioare, cercetătorii au descoperit că oasele de animale erau mai vechi decât copilul, ceea ce sugerează că nu au fost sacrificate ca parte a unui ritual funerar, ci folosite pentru construirea unui spațiu de înmormântare.
Mai mult, scheletul copilului era acoperit cu urme de ocru roșu, ceea ce indică faptul că ar fi putut fi îngropat într-un giulgiu vopsit, iar prezența unor oase de iepuri colorate în aceeași nuanță sugerează că acestea au fost plasate intenționat în jurul corpului.
În prezent, se știe că Homo sapiens și Neanderthalienii s-au împerecheat frecvent în Europa și Asia, iar mulți oameni moderni păstrează între 1% și 4% din ADN-ul neanderthalian. Alte descoperiri recente susțin această teorie:
În 2012, cercetătorii din Rusia au descoperit un schelet aparținând unei fete de 13 ani, care avea un părinte neanderthalian și unul denisovan, ceea ce a confirmat hibridizarea între specii.
În 2015, analiza genetică a unui schelet din România a arătat că acesta avea până la 11% ADN neanderthalian, indicând o istorie îndelungată de interacțiuni genetice între specii.
Deși copilul Lapedo rămâne un mister, viitoarele progrese în recuperarea ADN-ului ar putea oferi răspunsuri definitive. Până atunci, această descoperire rămâne o dovadă fascinantă a moștenirii noastre genetice și a relației complexe dintre oamenii moderni și strămoșii lor dispăruți.
