În schimb, ceea ce mineralele Ucrainei oferă probabil administrației Trump este o justificare ulterioară pentru ca SUA să urmeze politici externe bilaterale mai tradiționale. Cu abordarea tranzacțională și izolaționistă a actualei administrații americane, vocile tradiționale de politică externă trebuie să justifice politicile care ar fi fost considerate de la sine înțelese sub administrațiile anterioare.
Dacă SUA nu mai caută să susțină securitatea europeană, politicienii vechiului regim atlantic au nevoie de o scuză pentru a vinde prezența și sprijinul american în Ucraina. Asigurarea accesului la minerale critice pe baza concurenței strategice cu China oferă o rațiune puternică pentru implicarea americană. Este vorba de asigurarea avantajului strategic al SUA, mai degrabă decât de apărarea valorilor și securității aliaților europeni – o poziție care devine din ce în ce mai greu de apărat în pisoanele de la Washington.
Din perspectivă europeană, însă, povestea este puțin diferită.
Pentru Europa, resursele Ucrainei sunt de o importanță mai mare, întrucât continentul însuși suferă de un deficit grav de rezerve comparabile cu concurenții săi strategici: China, Rusia sau Statele Unite.
Există, desigur, excepții: Germania și Finlanda au mici zăcăminte de litiu, iar Norvegia are grafit și titan. Dar dintre mineralele importante pentru care Ucraina este promovată, Europa este atât de lipsită de rezerve cunoscute încât până și rezervele relativ marginale ale Ucrainei fac diferența.
Lipsa de rezerve a Europei în sine nu este neapărat o problemă atât de mare. Adevărata problemă este că continentul nu are o modalitate sigură de a accesa mineralele care îi lipsesc. Când puterile coloniale europene s-au angajat în misiunile lor de cucerire, un obiectiv al posesiunilor lor de peste mări a fost returnarea materiilor prime care lipseau în țările metropolitane. Când imperiile s-au prăbușit, fostele puteri coloniale au rămas cu probleme serioase de aprovizionare. Vulnerabilitatea europeană a devenit evidentă odată cu criza de la Suez, iar tranziția la noi sisteme energetice nu va schimba radical dinamica geografică care a predominat de atunci.
Deși țări precum Franța, Italia și Regatul Unit au forțe navale, acestea le depășesc pe cele ale Statelor Unite. Vor avea dificultăți să fie peste tot simultan, așa cum este necesar pentru a controla transportul mondial. În consecință, Europa se va confrunta cu o problemă fundamentală în scăparea „Suezului permanent” și în asigurarea mineralelor pentru lanțurile sale industriale.
Pentru a asigura securitatea aprovizionării statelor europene, rezervele vor trebui fie să fie amplasate suficient de aproape pentru ca puterile europene să proiecteze putere, fie Europa va trebui să dezvolte noi capacități navale. Atât datorită sărăciei teritoriului său, cât și a limitelor puterii sale actuale, rezervele Ucrainei devin, puțin, mai importante ca sursă apropiată pentru Europa.
Kievul se află într-un proces rapid de aderare la UE și, ca atare, regulile UE de concurență se aplică deja. Merită urmărit modul în care administrația Trump și Comisia Europeană negociază orice acorduri cu Ucraina. La fel ca diferențele dintre ei în ceea ce privește modul de a face față teritoriilor ucrainene ocupate în prezent de Rusia, accesul la bogăția minerală a Kievului ar putea adăuga combustibil incendiului transatlantic în creștere.
