Vlad Nancă (artist), Cosmina Goagea (curatoare), Muromuro Studio (Ioana Chifu şi Onar Stănescu, arhitecţi), echipa care reprezintă România la Bienala de Arhitectură de la Veneţia, vorbesc, într-un interviu pentru News.ro, despre faptul că proiectul „Human Scale” oferă „o istorie socială a arhitecturii româneşti a secolului XX”, „o privire asupra omului-ca-semn, aşa cum apare el în desenele de mână ale arhitecţilor secolului XX, în hărţi istorice, în lucrările de artă conceptuală ale lui Vlad Nancă şi într-o instalaţie spaţială a arhitecţilor de la Muromuro”. Instalaţia centrală invită publicul să-şi imagineze „o arhitectură în care corpul devine un factor fundamental în procesul de creaţie”.
News.ro: Cum s-a născut povestea „Human Scale”/ conceptul expoziţiei? V-aţi gândit că acesta va fi proiectul câştigător să reprezinte România la Bienală?
Vlad Nancă (artist): Human Scale are ca sursă principală desenul de arhitectură şi, în mod special, modul în care arhitecţii aleg să reprezinte personajele umane. Folosite în principal ca repere de scară, aceste figuri transmit, de fapt, mult mai mult decât intenţiile primare ale arhitecţilor. Dacă le observăm cu puţin mai multă atenţie, descoperim că ne arată cum evoluează lumea, în funcţie de schimbările care au loc de-a lungul anilor – din punct de vedere social, politic şi nu numai. Aceste personaje mi-au stârnit interesul, iar din 2017 am început să le măresc la scara 1:1 şi să le integrez în diverse proiecte, unde prezenţa lor contribuie la transmiterea ideilor şi naraţiunilor pe care le dezvolt şi prin celelalte lucrări incluse în expoziţii.
Pornind iniţial de la siluete desenate de autori anonimi, interesul meu pentru desenul de arhitectură s-a amplificat. Am urmărit instituţii de profil din străinătate – muzee şi colecţii specializate – şi mi-am dorit să pot accesa şi desene ale arhitecţilor români. Simţeam nevoia unui prilej pentru o cercetare mai amplă a acestui domeniu în România. Aşa a apărut ideea unui proiect care să reunească lucrările mele cu siluete arhitecturale şi o selecţie de desene realizate de arhitecţi români din întreg parcursul secolului XX.
Le-am propus Ioanei Chifu şi lui Onar Stănescu să colaborăm la acest proiect, iar ulterior ni s-au alăturat Cosmina Goagea, în rolul de curator, şi Otilia Fiastru, ca art director. Cu excepţia mea, partea creativă a echipei noastre este compusă din patru absolvenţi de arhitectură. Alături de noi au venit şi alţi profesionişti de top: Corina Bucea – coordonator de proiect, Ana Ciobanu – producător, Suzana Vasilescu – fundraising, şi Vlad Tăuşance – comunicare. Felul în care s-a dezvoltat proiectul în faza de concurs, lucrul cu echipa valoroasă pe care o avem, m-au făcut să cred, încă de la început, că vom avea un proiect câştigător. Entuziasmul şi ambiţia fiecărui membru al echipei au fost un alt factor care m-a convins de succesul proiectului nostru. Dar, mai ales, cred cu tărie în valoarea lui, atât din punct de vedere conceptual, cât şi vizual.
Cosmina Goagea (curatoare): Tema din acest an a Bienalei de Arhitectură de la Veneţia este Intelli-gens – şi încearcă să găsească noi moduri de extindere a limitelor profesiei, ale cunoaşterii şi ale puterii, pentru a proiecta deştept într-o lume alterată. Carlo Ratti, curatorul ediţiei, a cerut ca fiecare ţară să vină cu câte o soluţie de inversare a trendului actual – de la o dezvoltare urbană care devastează mediul, la o arhitectură nu numai neutră, ci chiar regenerativă. Dar o lume alterată înseamnă nu doar deşertificare, pierderea biodiversităţii şi schimbări climatice abrupte, ci şi declinul încrederii civice şi al democraţiei, aşa cum le ştiam. Propunerea din partea României vine, aşadar, ca o invitaţie la o recuperare a dimensiunii umane a arhitecturii, printr-o abordare a profesiei mai conştientă de puterea ei de a modela viaţa oamenilor în oraş, cultura şi societatea. Expoziţia „Human Scale” oferă o privire asupra omului-ca-semn, aşa cum apare el în desenele de mână ale arhitecţilor secolului XX, în hărţi istorice, în lucrările de artă conceptuală ale lui Vlad Nancă şi într-o instalaţie spaţială a arhitecţilor de la Muromuro, în încercarea de a-i chestiona abilitatea de adaptare la schimbări abrupte de paradigmă.
De ce este aici recontextualizat omul în desenele de arhitectură? Este el, omul, minimalizat în arhitectura locuirii în această epocă?
Vlad Nancă (artist): În desenul de arhitectură, dincolo de rolul practic şi oarecum tehnic pe care îl au personajele umane – alături de copaci, maşini etc. – acela de a oferi scară clădirii propuse, modul în care acestea sunt desenate transmite mult mai mult. Reprezentarea oamenilor se schimbă de-a lungul timpului, dar unele lucruri rămân constante. Există un factor de modelare aspiraţională, mai ales în cazul proiectelor de locuinţe individuale, cum ar fi vilele. Vedem personaje îmbrăcate elegant (mai ales în primele decenii ale secolului trecut), apoi corpuri atletice (în perioada interbelică) şi cupluri fericite, uneori cu cărucioare (în anii ’60-’70, în plin avânt al construcţiei de blocuri, în perioada socialistă).
Aceleaşi promisiuni ale unei vieţi fericite se regăsesc şi în vizualizările arhitecturale contemporane. În acelaşi timp, ceea ce vedem în realitate astăzi este, din păcate, destul de trist. Omul pare tot mai des minimalizat în arhitectura locuirii contemporane, mai ales în România, unde standardele de suprafaţă – atât pentru apartamente, cât şi pentru spaţiile dintre blocuri – sunt ignorate sau drastic reduse. Locuirea nu mai este gândită ca o experienţă umană complexă, ci ca o investiţie financiară, în care eficienţa economică dictează dimensiunea şi forma spaţiului. Apartamentele devin tot mai mici, compartimentările tot mai absurde, iar distanţele dintre clădiri – cândva reglementate pentru a permite lumina, aerul şi intimitatea – sunt sacrificate în favoarea densificării excesive. În această ecuaţie, omul nu mai este reperul principal al proiectării, ci o siluetă adaptabilă care trebuie să se muleze pe spaţii tot mai restrictive. Scara umană, odinioară fundamentală în arhitectură, este înlocuită de o scară a profitului. Această tendinţă nu doar că produce un disconfort imediat, dar are şi implicaţii pe termen lung asupra calităţii vieţii urbane, asupra sănătăţii fizice şi mentale, şi asupra relaţiilor sociale. Omul, redus la un simplu locatar, devine invizibil în planurile generale ale oraşului.
Cum să privească publicul această expoziţie?
Cosmina Goagea (curatoare): Expoziţia „Human Scale” poate fi privită ca o recuperare, pe mai multe niveluri.
În primul rând, la nivel de principii, deschide o discuţie despre sensurile pe care le poate avea spaţiul construit pentru oameni, în ce măsură arhitectura oferă un răspuns bun nevoilor şi dorinţelor lor, la o scară adecvată.
Apoi, ca instrument, propune o revizitare critică a arhitecturii secolului XX, aşa cum apare în desenele arhitecţilor. Mai specific, o privire asupra acestei arhitecturi, prin prisma siluetelor umane prezente în desenele de mână, poate da chei de citire noi, care să dezvăluie ideile autorilor despre felul în care arhitectura propusă poate primi conţinut prin acţiunile şi experienţele oamenilor în raport cu clădirea şi cu spaţiul public din preajma ei. Intenţiile şi scenariile ideale ale arhitecţilor pentru felul în care va fi locuită şi pentru felul în care va ajunge să creeze urbanitate arhitectura lor pot fi înţelese mai clar prin această lentilă.
Acest nivel este relevant pentru practica de arhitectură, datorită faptului că o mare parte dintre proiectele birourilor contemporane se referă la recuperarea sau reactualizarea arhitecturii secolului trecut, şi în mod special a arhitecturii moderniste. Cultivarea patrimoniului construit, prin intensificarea memoriei şi a identităţii, întăresc astfel relaţiile locuitorilor cu oraşul, care simt că le aparţine. Iar oraşul ca bun comun înseamnă mai multă conştientizare şi grijă, cu efecte benefice pe termen lung.
În fine, la nivelul experienţei, expoziţia oferă vizitatorilor ocazia de a fi protagonişti unii pentru alţii, într-o instalaţie spaţială creată de arhitecţii de la Muromuro. Componenta performativă, prin care umbrele vizitatorilor se proiectează pe două suprafeţe translucente, cât tot pavilionul, şi se suprapun unele peste altele şi peste siluetele-opere de artă extrase de Vlad Nancă din desenele de arhitectură, recuperează ideea că arhitectura este, în esenţă, despre oameni şi interacţiunea lor cu spaţiul. Scara umană, în toate accepţiunile termenului, devine astfel centrală, reafirmând importanţa dimensiunii umane şi a inteligenţei spaţiale reale, într-o lume care riscă să fie dominată de abstracţiuni tehnologice.
Cum arată expoziţia în Pavilionul de la Veneţia? Câteva date tehnice, vă rugăm. Cum au fost gândite experienţa spaţială şi integrarea desene-instalaţie-lucrare artistică?
Ioana Chifu şi Onar Stănescu (arhitecţi, Muromuro Studio): În Pavilionul României se defineşte un spaţiu central, imaginativ, prin prezenţa unor „foi” uriaşe translucide, care ocupă întreg pavilionul. Cei doi pereţi au o siluetă difuză, aproape imaterială, care, pe de o parte, blurează contextul exterior, relevând în schimb prezenţa celor care aleg să se apropie. Ne-am propus realizarea unei instalaţii performative din dorinţa de a inversa focusul găsit în mod convenţional în desene, printr-o scenografie în care arhitectura „dispare”, iar interacţiunea oamenilor cu spaţiul este poziţionată în prim-plan.
Instalaţia centrală ne invită să ne imaginăm o arhitectură în care corpul devine un factor fundamental în procesul de creaţie, care nu doar acomodează, ci răspunde activ la sensibilităţile şi nevoile umane. Această dimensiune tactilă şi senzorială a spaţiului sugerează faptul că arhitectura trebuie simţită şi trăită, trebuie să rezoneze cu scara, mişcarea şi ritualurile corpului uman.
Suprafaţa celor doi pereţi devine un spaţiu de dialog între siluetele umane extrase din desenul de arhitectură statice şi precise, şi prezenţele fantomatice şi dinamice ale oamenilor care parcurg spaţiul pavilionului.
Ne-am propus să intervenim subtil asupra percepţiei vizitatorilor, jucându-ne cu răsturnări de scară, alternări de focalizare şi introducerea unor elemente de ambiguitate, care reuşesc să definească un spaţiu meditativ, un teren de reflecţie, unde privitorul este invitat să îşi regândească relaţia cu spaţiul şi să privească critic convenţiile care stau la baza desenului de arhitectură.
În centrul acestei explorări se află scara umană, ea devine tema principală, firul roşu care leagă întreaga expoziţie şi care subliniază importanţa prezenţei umane într-un peisaj aflat în continuă transformare. Într-o epocă în care relaţiile devin tot mai abstracte, reafirmăm necesitatea experienţei directe şi a unei conexiuni autentice cu spaţiul. Astfel, intervenţiile noastre nu sunt doar exerciţii vizuale, ci propun o reflecţie asupra felului în care percepem şi ne raportăm la lumea care ne înconjoară.
Între cei doi pereţi, centrul pavilionului este dominat de o masă centrală, care ne prezintă o selecţia de desene de arhitectură ce urmăreşte o serie de momente-cheie ale transformării culturale şi politice din secolul XX, care construiesc o naraţiune stratificată, în care arhitectura reflectă tensiunile şi aspiraţiile unei epoci.
Pereţii pavilionului găzduiesc o serie de hărţi istorice din secolele XVI-XVIII, în care prezentare corpului uman dezvăluie straturi de semnificaţie socio-politică şi economică prin prezenţe alegorice, mitologice sau prin reprezentări antropomorfizate ale corpului uman.
Pe peretele opus, în spatele unui ecran translucid, vizitatorii vor descoperi o instalaţie luminoasă care prezintă o selecţie de clişee fotografice pe sticlă, realizate şi arhivate de Uniunea Arhitecţilor din România. Aceste imagini documentează proiecte de diplomă şi concursuri de arhitectură din anii ’70 – multe dintre ele pierdute fizic din arhive – şi reflectă modul de pregătire al viitorilor arhitecţi prin teme reprezentative ale perioadei: locuinţe colective experimentale, hoteluri bio-climaterice, observatoare astronomice şi clădiri industriale.
Ce au în plus sau cum se disting desenele arhitecţilor din secolul XX de cele ale arhitecţilor contemporani?
Ioana Chifu şi Onar Stănescu (arhitecţi, Muromuro Studio): Desenele de arhitectură nu mai sunt astăzi ceea ce erau în secolul XX. Ele şi-au pierdut caracterul de limbaj arhitectural coerent, încărcat de sensuri ideologice şi estetice, şi s-au transformat în instrumente funcţionale într-un proces tehnologic mult mai amplu. Dacă în trecut un desen putea fi „citit” asemenea unui text – transmiţând apartenenţa la un stil, o filozofie sau o şcoală de gândire – astăzi, el este mai degrabă o interfaţă între discipline, un produs intermediar între cerinţe tehnice şi nevoi de coordonare.
Trecerea de la desenul de mână la cel digital a avut un impact major asupra expresivităţii arhitecturii. Desenele manuale, cu toate imperfecţiunile şi calităţile lor grafice, purtau amprenta personală a arhitectului şi exprimau viziuni, nu doar soluţii. În prezent, majoritatea desenelor sunt realizate digital, optimizate pentru eficienţă şi precizie. Această transformare a redus semnificativ rolul desenului ca spaţiu al reflecţiei formale şi al gestului artistic.
Astăzi, arhitecţii desenează nu pentru a propune lumi noi, ci pentru a naviga complexitatea unui proiect: colaborări inter-disciplinare, calcule de performanţă energetică, constrângeri bugetare, reglementări, simulări în timp real. Desenul devine un document tranzitoriu într-un flux de lucru, nu o expresie a unei viziuni.
În consecinţă, stilul nu mai conduce reprezentarea, ci o urmează/ dacă o mai atinge. Arhitectura actuală funcţionează într-o logică post-stilistică, unde coerenţa vizuală nu mai este o condiţie necesară. Stilul devine un efect colateral al contextului, nu o declaraţie de intenţie.
Un aspect esenţial ce reiese din munca noastră de documentare a desenelor de arhitectură din perioada modernistă românească este modul în care este reprezentat omul în raport cu spaţiul. La Horia Creangă, de exemplu, figura umană apare adesea redusă la o siluetă minimă, dar clară, plasată în mod strategic pentru a evidenţia proporţia şi monumentalitatea spaţiului – o referinţă discretă la modernismul occidental, dar filtrată printr-un context local, sobru şi raţional.
La Ioana Grigorescu în schimb, reprezentarea umană capătă o valenţă diferită: este mai apropiată de cotidian, marcată de o anumită intimitate. Omul nu mai este doar o scară abstractă, ci devine parte activă din naraţiunea spaţiului-un indicator al ritmurilor de viaţă, al materialităţii trăite. Aici, desenul devine o formă de transcriere a unei atmosfere.
Această atenţie la figura umană, ca expresie a intenţiei arhitectului şi ca parte integrantă a limbajului vizual, s-a pierdut în mare parte în desenul contemporan. În prezent, figurile umane din randări sau desene digitale sunt adesea generice, lipsite de expresivitate, inserate post-proces pentru a adăuga „viaţă” unei imagini care de multe ori funcţionează mai degrabă ca o simulare de impact decât ca un instrument de reflecţie.
Cosmina Goagea (curatoare): Proiectarea actuală asistată de calculator presupune o certitudine algoritmică, o eficienţă sprijinită pe existenţa unor elemente predefinite, sisteme şi biblioteci de obiecte şi de imagini. Renderul digital oferă o situaţie finală, ca o concluzie: aceasta este fezabilitatea la care au ajuns ideile şi intuiţiile arhitectului, mediate tehnologic prin programe de modelare 3D, cu tot cu materiale, texturi, mult soare şi oameni cu atitudini obligatoriu fericite.
Desenul de mână, însă, rămâne cea mai directă şi aproape instantanee legătură dintre creier şi foaie. Cele mai frumoase sunt desenele de concept, schiţele pe foi de calc suprapuse, în care procesul de gândire al arhitectului poate fi urmărit aproape dinamic, cinematic. Această formă de inteligenţă creativă, bazată pe iteraţie şi perfecţionare, reflectă, la rândul ei, o arhitectură umană şi rezilientă, într-o lume în căutare de soluţii.
Invitaţia adresată vizitatorilor de expoziţia „Human Scale” este într-o lume post-tehnologică, în care desenul analog rămâne singura formă de concepere şi comunicare arhitecturală. Într-o eră a dependenţei de tehnologie, propunerea noastră subliniază importanţa procesului creativ manual ca act intelectual fundamental, capabil să inspire modalităţi sensibile şi nuanţate de a aborda designul şi spaţiul.
De ce nu mai putem (sau nu vrem) să construim/ proiectăm locuinţe aşa cum erau cele din secolul XX? Intervin aici gustul, conformismul, banii?
Ioana Chifu şi Onar Stănescu (arhitecţi, Muromuro Studio): Arhitectura s-a îndepărtat de expresia stilistică şi s-a orientat către o practică adaptivă, economică şi performativă. Nevoia culturală pentru un stil dominant a fost înlocuită de cerinţele pieţei, de presiunile ecologice şi de accentul tot mai mare pus pe confortul individualizat. În acest context, ideea de „stil” ca limbaj coerent, cu reguli clare şi continuitate ideologică, nu mai reprezintă lentila principală prin care înţelegem arhitectura. În schimb, construim într-o lume marcată de pluralism, pragmatism şi o fragmentare post-stilistică – o arhitectură care nu caută să aparţină unui sistem formal stabil, ci să răspundă în timp real complexităţii lumii contemporane. „Stilul”, aşa cum a fost înţeles tradiţional în arhitectură, nu mai există astăzi în aceeaşi formă. În trecut, arhitectura era condusă de stiluri bine conturate-mişcări coerente, fiecare cu un limbaj arhitectural complex: coduri vizuale, convenţii materiale, compoziţii formale şi semnificaţii simbolice.
Arhitectura contemporană este mai puţin despre apartenenţa la un canon stilistic şi mai mult despre răspunsul la contextul local, la climat şi la specificul cultural. Această adaptare duce frecvent la forme hibride – eclectice, ambigue şi temporare-care extrag elemente din tradiţii multiple fără a aparţine complet niciuneia. În loc de un „stil”, astăzi vorbim mai degrabă despre branding sau identitate: clădirile sunt concepute pentru a reflecta o anumită stare de spirit, un stil de viaţă sau ethos-ul unui brand, aşa cum vedem în lucrările unor birouri celebre sau în tendinţele globale de estetizare a spaţiului construit. Nu mai e vorba de a urma o linie a gândirii arhitecturale, ci de a ieşi în evidenţă într-o cultură vizuală saturată.
În secolul XX, multe mişcări stilistice au fost susţinute de stat sau de instituţii: Bauhaus a beneficiat de sprijinul Republicii de la Weimar, iar Brutalismul postbelic s-a dezvoltat în contextul statelor cu politici sociale extinse. Astăzi, bugetele vin din partea dezvoltatorilor privaţi, a investitorilor globali sau a economiilor tehnologizate. Această mutare a împins arhitectura către, eficienţă in proiectare, optimizare economică în locul meşteşugului si construcţie rapidă. Arhitecţii proiectează acum în limite bugetare extrem de stricte. Din ce în ce mai des, clienţii nu sunt interesaţi de arhitectură ca act cultural, ci de rentabilitate. Acest tip de presiune economică a diluat ideea de „stil” ca limbaj profund; astăzi, arhitectura se apropie mai mult de o superficialitate calculată.
Arhitectura actuală se bazează mai mult pe gândirea sistemică decât pe expresia formală. Ea împrumută metode şi logici din urbanism, ecologie, logistică şi ştiinţa datelor. În loc de „stiluri”, vorbim acum despre cadre de lucru, metodologii sau seturi de instrumente. Standardele precum passive house sau tehnologiile smart au mutat atenţia arhitecturii către confortul utilizatorului, sustenabilitate şi performanţă tehnică. Instrumentele digitale au contribuit şi ele la aplatizarea ideii de stil. Proiectarea parametrică, BIM şi procesele algoritmice permit generarea oricărei forme, oriunde. Dar ironia e că, atunci când totul este posibil, stilul devine irelevant, se pierde într-un ocean de variaţii digitale infinite.
Ce transmite lumii „Human Scale” despre arhitectura românească?
Vlad Nancă (artist): Am încercat, prin selecţia pe care am realizat-o pentru Bienala de la Veneţia, să propunem o lectură proaspătă a istoriei arhitecturii din România – una filtrată prin prezenţa corpului uman în desenul de arhitectură. Aducem în faţa publicului lucrări inedite, majoritatea expuse pentru prima dată, care, prin detaliile şi expresivitatea lor, dezvăluie nu doar idei de arhitectură, ci şi perspective asupra omului, societăţii şi epocii din care provin.
Ceea ce încercăm să transmitem – atât prin selecţia de desene de arhitectură, cât şi prin celelalte elemente ale proiectului: lucrările mele, instalaţia arhitecturală semnată de Ioana Chifu şi Onar Stănescu, precum şi prin mica selecţie de hărţi – este că omul trebuie să rămână în centrul preocupărilor arhitecturale. Nu ca simplu reper de scară, ci ca subiect esenţial, ca fiinţă care locuieşte, trăieşte şi creează sens în spaţiul construit.
Mai mult, proiectul nostru propune o extindere a acestei griji: de la locuirea individuală şi comunitară, la locuirea la scară planetară. Planeta însăşi este un spaţiu al locuirii – un corp ceresc pe care îl împărţim cu alte specii, resurse şi echilibre fragile. Arhitectura viitorului nu poate ignora această dimensiune. Este necesar să regândim relaţia noastră cu mediul, să fim mai atenţi la impactul pe care îl avem şi să cultivăm o responsabilitate comună faţă de toţi locuitorii Pământului, umani şi non-umani deopotrivă.
Cosmina Goagea (curatoare): Expoziţia „Human Scale” oferă o istorie socială a arhitecturii româneşti a secolului XX, văzută prin prisma prezenţelor umane din desenele arhitecţilor. În pavilionul României din Giardini della Biennale poate fi experimentată o călătorie prin arhitectura construită sau imaginată pe teritoriul României, trecând prin diverse stiluri istorice, schimbări de paradigmă, ideologii şi epoci.
Dar desenele de mână ale arhitecţilor înseamnă mai mult decât nişte simple reprezentări ale unor clădiri: ele arată atitudinea arhitectului faţă de situaţia căreia trebuie să-i răspundă, felul în care se raportează la urbanitate şi chiar modul în care alege să respecte, să ignore sau să contrazică sistemul politic în cadrul căruia lucrează.
Pe parcursul întregului pavilion au loc o serie de conexiuni şi referinţe încrucişate între diferite contexte istorice, utopii, discursuri oficiale şi viziuni ale arhitecţilor, care pot da chei noi de citire a arhitecturii secolului trecut în România.
Noua Galerie a Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistă din Veneţia prezintă resursele documentare de cercetare pentru expoziţia Human Scale, sub forma unei arhive curatoriate. Sunt oferite publicului peste 300 de desene de arhitectură, organizate cronologic, care fac posibilă o cercetare mai amplă a fenomenului arhitectural din România secolului XX şi a principiilor şcolii româneşti de arhitectură.
