Trecerea la tehnologii alimentate de energie solară și eoliană, hidrogen și pământuri rare nu este doar o revoluție tehnologică. Este o realiniere geopolitică profundă, cu potențialul de a declanșa un nou spectru de conflicte globale. De la controlul strategic al mineralelor critice la concurența pentru tehnologia verde, disparitățile în accesul la energie și restructurarea puterii economice, tranziția verde ar putea, în mod ironic, să creeze noi puncte de confruntare.
După cum subliniază Eurasia Review în analiza sa, pentru o mare parte a secolului XX și începutul secolului XXI, accesul la petrol și gaze a fost un factor cheie în conflictele globale. Războiul din Golf din 1991, războiul din Irak din 2003 și dominația strategică a Rusiei asupra Europei prin conducte de gaze reflectă centralitatea hidrocarburilor în politica globală. După cum notează Daniel Yergin, autorul cărții „The Prize: The Epic Quest for Oil,
Money, and Power”, combustibilii fosili au stat la baza nu numai a securității energetice, ci și a logisticii militare, a structurilor de alianțe și a coerciției strategice.
Odată cu creșterea energiei regenerabile, unii analiști, precum Meghan O’Sullivan în cartea sa „Windfall: How the New Energy Abundance Upends Global Politics and Strengthens American Power”, susțin că geopolitica energetică va deveni mai flexibilă. Sursele de energie regenerabilă sunt descentralizate, produse local și mai greu de transformat în arme. Cu toate acestea, această viziune optimistă trece cu vederea o realitate critică: în timp ce combustibilii fosili sunt concentrați geografic, materiile prime și tehnologiile necesare pentru tranziția verde sunt, de asemenea, limitate și distribuite inegal, introducând noi fronturi de luptă.
Spre deosebire de petrol, care este pompat și transportat prin intermediul cisternelor sau conductelor, infrastructura de energie regenerabilă este construită cu minerale – în cantități uriașe. Agenția Internațională pentru Energie (IEA), în raportul său din 2021 „Rolul mineralelor critice în tranziția către energia curată”, a avertizat că un singur vehicul electric necesită de șase ori mai multe resurse minerale decât o mașină convențională, iar un parc eolian necesită de nouă ori mai multe resurse minerale decât o centrală pe gaz.
Această cerere a transformat materiale precum litiul, cobaltul, nichelul, grafitul și elementele de pământuri rare în noul „aur negru”. Aceste minerale sunt concentrate geografic: 60% din cobaltul mondial provine din Republica Democrată Congo (RDC), 50% din litiu din Australia, iar 80% din prelucrarea pământurilor rare din China. Acest dezechilibru introduce atât vulnerabilități în lanțul de aprovizionare, cât și potențiale domenii de concurență.
După cum s-a menționat în Foreign Policy (iulie 2023), cvasi-monopolul Chinei în prelucrarea pământurilor rare îi conferă un avantaj față de Occident, similar rolului OPEC în anii 1970. În 2020, Beijingul a amenințat că va întrerupe exporturile de pământuri rare către Lockheed Martin pe fondul tensiunilor legate de Taiwan. SUA a răspuns de atunci cu legile CHIPS și Science Acts, precum și cu noi inițiative miniere în Australia și America Latină, încercând să „reducă riscurile” față de China, mai degrabă decât să se retragă.
Importanța strategică a acestor minerale a dus la un interes reînnoit pentru țările bogate în resurse, în special în Africa și America Latină. Vastele rezerve de litiu ale Boliviei – supranumite „Arabia Saudită a litiului” – au devenit în centrul războaielor de licitație la nivel global. Tweet-ul lui Elon Musk din 2020 despre „a da o lovitură de stat oricui vrem” în Bolivia (ulterior șters) după înlăturarea unui guvern pro-litiu a stârnit acuzații de „imperialism verde”.
Dincolo de combustibilii fosili, hidrogenul verde – produs din electricitate regenerabilă – a devenit următoarea frontieră în energia curată. Țări precum Germania, Japonia și Coreea de Sud, care nu au terenuri pentru panouri solare, caută să importe hidrogen verde din țări bogate în energie solară, precum Namibia, Maroc și Australia.
Această schimbare introduce noi dependențe geopolitice. De exemplu, acordurile de miliarde de euro pe hidrogen ale Germaniei cu statele nord-africane ar putea lega competitivitatea sa industrială viitoare de stabilitatea politică a regiunilor care au experimentat tulburări istorice. După cum a avertizat Der Spiegel, dependența excesivă de importurile de hidrogen verde din regiuni instabile din punct de vedere politic ar putea reproduce aceeași insecuritate energetică care încă provine din dependența Europei de gazul rusesc.
În plus, țările din Golf, precum Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite, trec de la petrol la hidrogenul verde, folosindu-și capitalul și influența geopolitică pentru a domina piețele energetice viitoare. Proiectul de hidrogen verde al NEOM din Arabia Saudită se poziționează ca un centru global. Iar acest lucru ar putea remodela ierarhiile regionale de putere și ar putea revigora competiția dintre statele din Golf pentru hegemonia energetică, destabilizand potențial un Orient Mijlociu deja fragil.
Controlul infrastructurii de transport al energiei electrice ar putea deveni, de asemenea, o sursă de conflict. Spre deosebire de petrol, care este stocat și transportat în cisterne, energia solară și eoliană necesită o interconectare extinsă a rețelei pentru a stabiliza aprovizionarea. Inițiative precum „SuperGrid” a UE, inițiativa „De la deșert la energie” a Uniunii Africane și proiectul „Interconectare energetică globală” al Chinei reflectă ambițiile tot mai mari de a construi rețele electrice transnaționale.
Totuși, așa cum subliniază academicianul Andreas Goldthau în cartea sa „Geopolitica tranziției energetice globale” din Eurasia Review, astfel de mega-rețele necesită aliniere politică, interoperabilitate tehnică și reguli de reglementare comune. Dacă aceste rețele sunt dominate de câțiva actori – China în Asia, UE în Africa – ele riscă să devină instrumente de influență politică. Națiunile excluse din aceste infrastructuri pot deveni nesigure din punct de vedere energetic și marginalizate.
Energia verde alimentează, de asemenea, tehno-naționalismul. Legea privind reducerea inflației (IRA), adoptată de SUA în 2022, care include subvenții pentru vehiculele electrice și panourile solare produse pe plan intern, a atras reacții negative din partea aliaților precum UE și Coreea de Sud. Bruxelles-ul a răspuns cu propriul său Plan Industrial Green Deal pentru a apăra industria europeană.
După cum a relatat New York Times (octombrie 2023), acest lucru a declanșat un război comercial ecologic între Occident și China, care continuă să domine piețele globale de panouri solare, baterii și vehicule electrice. În 2024, SUA au impus noi tarife pentru vehiculele electrice chinezești din cauza presupusei „supracapacități”, în timp ce Beijingul a depus plângeri la OMC, amenințând cu represalii.
Aceste conflicte s-ar putea intensifica, deoarece țările concurează nu doar pentru a deveni ecologice, ci și pentru a deține economia verde. Disputele privind proprietatea intelectuală, restricțiile privind exportul de tehnologii cheie și controlul investițiilor în sectoare critice sunt susceptibile de a se intensifica, creând un mediu de suspiciune și fragmentare economică.
Sursele de energie regenerabilă depind, de asemenea, în mare măsură de apă. Energia hidroelectrică, producția de hidrogen verde și chiar mineritul de litiu consumă resurse semnificative de apă. În regiunile cu stres hidric, cum ar fi Asia Centrală, Africa de Nord și Orientul Mijlociu, acest lucru poate intensifica concurența pentru râurile transfrontaliere și resursele de apă.
De exemplu, barajul Grand Renaissance din Etiopia, care este destinat să furnizeze energie hidroelectrică regenerabilă pentru milioane de oameni, a cauzat tensiuni regionale cu Egiptul și Sudanul. După cum notează Carnegie Endowment (2022), finalizarea barajului ar putea duce la fricțiuni geopolitice prelungite dacă mecanismele de partajare a apei eșuează.
Schimbările climatice vor acționa ca un multiplicator de conflicte, generând fluxuri migratorii, declinul agriculturii și creșteri bruște ale cererii de energie. În acest context volatil, infrastructura pentru energie regenerabilă devine atât o gură de oxigen, cât și o țintă – vulnerabilă la sabotaj, atacuri cibernetice și influențe geopolitice.
În cele din urmă, problema poziției de lider global în tranziția energetică este în sine o competiție geopolitică. China s-a poziționat ca superputere a producției ecologice. UE se consideră factorul care stabilește regulile, promovând standarde globale prin intermediul Mecanismului de ajustare la frontieră a emisiilor de carbon (CBAM). SUA încearcă să fie lider în inovație și alocare de capital.
Însă Sudul Global, adesea prezentat ca furnizor de resurse sau ca un furnizor de compensare a emisiilor de carbon, nu are „voce”. La COP28 și ulterior, țări precum India, Brazilia și Africa de Sud au pledat pentru „tranziții juste” care includ transferuri de tehnologie, reducerea datoriilor și o guvernanță incluzivă.
După cum susține Jason Bordoff de la Centrul pentru Politici Energetice Globale al Universității Columbia, tranziția verde ar putea fie consolida ierarhiile existente, fie democratiza accesul la energie. Alegerea căii va depinde de faptul dacă justiția energetică devine un angajament global serios – sau o idee ulterioară.
Trecerea la energia regenerabilă promite o planetă mai curată și mai sustenabilă. Dar, ca toate tehnologiile transformatoare, aceasta va redistribui puterea, va genera concurență și – dacă este gestionată greșit – va aprinde conflicte. De la extracția mineralelor critice și tehnoprotecționism până la geopolitica hidrogenului și a rivalităților în infrastructură, revoluția verde comportă riscuri care reflectă și amplifică tensiunile globale existente.
Factorii de decizie politică trebuie să anticipeze aceste puncte de criză. Conform Eurasia Review, stocarea strategică, lanțurile de aprovizionare diversificate, practicile miniere corecte și coordonarea multilaterală privind tehnologia și standardele sunt esențiale. Dar, poate cel mai important, lumea trebuie să se asigure că tranziția energetică se bazează pe modernizări, nu pe exploatări. Dacă nu, era surselor regenerabile de energie ar putea deveni nu sfârșitul conflictului energetic, ci renașterea sa verde.
