Angajaţii de la stat nu se tem că ar putea să îşi piardă locul de muncă, deşi cel puţin în ultima jumătate de an, în contextul alegerilor, s-a discutat constant în spaţiul public despre restructurări în administraţia publică. Potrivit unui studiu realizat de Centrul de Formare APSAP la care au răspuns aproape 5.000 de angajaţi la stat, doar 3,2% dintre ei spun că au temeri în „mare măsură”, iar 2,5% – în „foarte mare măsură”, în timp ce 28% nu au absolut nicio grijă, 30% declară că se tem doar „în mică măsură” şi aproape 37% că se tem “într-o oarecare măsură”.
”Angajaţii de la stat nu se tem că ar putea să îşi piardă locul de muncă, deşi cel puţin în ultima jumătate de an, în contextul alegerilor, s-a discutat constant în spaţiul public despre restructurări în administraţia publică”, conform unui amplu studiu realizat de Centrul de Formare APSAP la care au răspuns aproape 5.000 de angajaţi la stat.
Potrivit acestuia, doar 3,2% dintre ei spun că au temeri în „mare măsură”, iar 2,5% – în „foarte mare măsură”. În schimb, 28% nu au absolut nicio grijă, 30% declară că se tem doar „în mică măsură” şi aproape 37% că se tem “într-o oarecare măsură”.
Centrul de Formare APSAP a realizat cel mai amplu studiu naţional din ultimii ani dedicat sectorului public, desfăşurat în perioada martie – iunie 2025, 4.743 de angajaţi din administraţia publică au răspuns la întrebări esenţiale despre cum lucrează, ce îi încurcă, ce îi motivează şi, poate cel mai important, ce aşteptări (mai) au de la sistemul în care activează. Toţi participanţii fac parte din programele de formare profesională gratuite organizate de APSAP, deci nu vorbim despre opinii din tribune, ci din teren.
„Într-o Românie în care toată lumea ‘ştie’ ce e în neregulă cu administraţia publică, dar nimeni nu întreabă angajaţii din sistem ce trăiesc zi de zi, Centrul de Formare APSAP a făcut exact asta: i-a întrebat. Această iniţiativă a fost mai mult decât o bifă birocratică: a fost un demers curajos de a asculta vocile celor care ţin în spate instituţiile României, zi de zi, între două ‘reorganizări’ şi trei valuri de demisii”, explică Bogdan-Costin Fârşirotu, preşedintele Centrului de Formare APSAP.
Întrebaţi dacă au temeri privind o posibilă restructurare care să le afecteze postul şi să rămână fără locul de muncă, 94,3% nu se tem sau se tem cel mult “într-o oarecare măsură” de acest scenariu.
“În contextul post-alegeri, un mesaj s-a repetat pe toate canalele politice: Sistemul public trebuie reformat, eficientizat şi curăţat de balast’. Prea mulţi angajaţi, prea puţină eficienţă, prea multe salarii pentru prea puţine rezultate. Teoretic, o veste care ar fi trebuit să bage măcar un fior în rândul celor din sistem, dar nu, în realitate, funcţionarii publici NU se tem că îşi vor pierde locul de muncă. Cei mai mulţi (36,7%) o tratează cu o vagă îngrijorare, de formă, ‘într-o oarecare măsură’. Asta înseamnă că aproape 95% dintre angajaţii din sectorul public nu cred că eficientizarea anunţată de politicieni îi va atinge în vreun fel, şi, sincer, dacă ne uităm la istoricul promisiunilor ratate de „reformă a statului”, probabil că au dreptate. Dar tocmai aici stă problema. Nu poţi vorbi despre eficienţă şi responsabilitate publică într-un sistem în care se ştie, şi se simte, că nimeni nu pleacă, indiferent cât (sau cât de prost) munceşte. Adevărul e că România nu va reuşi nicio reformă reală până când sistemul de evaluare al performanţelor individuale bazat pe indicatori de rezultat nu va pătrunde şi în instituţiile statului”, punctează Bogdan-Costin Fârşirotu, preşedintele Centrului de Formare APSAP.
Întrebaţi dacă consideră că în instituţia din care fac parte există persoane care nu îşi îndeplinesc responsabilităţile şi ar trebui concediate, cei mai mulţi angajaţi (aproape 40%) spun că există persoane care ar trebui mai bine evaluate şi motivate.
La întrebarea dacă există în instituţia în care lucrează persoane care nu îşi îndeplinesc responsabilităţile şi care ar trebui concediate, răspunsurile arată o auto-imunizare colectivă faţă de realitate. Doar 10,1% au avut curajul (sau onestitatea) să spună că există mai multe persoane care ar trebui să plece. Alţi 22,3% admit că sunt câteva cazuri izolate. Dar 38,1% au preferat o variantă „soft”: există probleme, dar persoanele în cauză ar trebui „mai bine evaluate şi motivate”.
29,5% consideră că absolut toţi angajaţii din instituţia lor îşi fac treaba corespunzător.
”De fapt, acest răspuns dezvăluie una dintre cele mai mari slăbiciuni ale sistemului public din România: incapacitatea de a recunoaşte şi sancţiona sub-performanţa. Cultura instituţională nu tolerează adevărul incomod şi funcţionează într-o logică de protecţie reciprocă. Toţi sunt buni, toţi sunt „în regulă”, toţi merită păstraţi – chiar şi atunci când realitatea strigă contrariul. Iar când eşecul nu are niciodată vinovaţi, nici reforma nu mai are cu cine să înceapă”, relevă studiul.
Unul dintre cele mai tulburătoare contraste scoase la iveală de acest studiu este diferenţa între percepţia internă şi realitatea externă.
”Pe scurt: funcţionarii publici se evaluează ca fiind foarte buni la ce fac, ba chiar excepţionali. 43,4% spun că rezultatele muncii lor sunt „foarte bune”, iar alţi 49,1% le consideră „bune”. Doar un mic procent de 7% au curajul să spună că nu sunt pe deplin mulţumiţi de rezultatele muncii lor. Mai mult, în peste 90% din cazuri, respondenţii spun că instituţia le validează munca. 36,6% afirmă că rezultatele lor sunt „mult apreciate”, iar 40,4% le consideră „moderat apreciate”. Însă, în contextul întrebării şi al răspunsurilor, devine evident că evaluarea făcută de superiori nu reflectă nivelul de efort şi de rezultate pe care angajaţii cred că îl oferă. Cu alte cuvinte, munca e bună — dar nu suficient de lăudată”, se mai arată în studiu.
Şi totuşi, în ciuda acestei avalanşe de autoaprecieri, România continuă să se claseze la coada Uniunii Europene când vine vorba de digitalizare, încredere în administraţie sau eficienţa serviciilor publice.
”Unde se rupe filmul? Probabil exact acolo unde mediocritatea este ridicată la rang de performanţă, iar rezultatele slabe sunt răsplătite cu premii de loialitate şi scutiri de responsabilitate. Trăim într-un sistem în care aplauzele colegilor şi evaluările pozitive interne ţin loc de reformă, în timp ce societatea reală rămâne captivă între cozi, dosare şi corecţii financiare. Trăim într-o ţară în care cheltuielile pentru formarea profesională a angajaţilor au fost interzise succesiv în 2023 şi 2024, iar cel mai probabil, aceeaşi măsură va fi luată şi în acest an. Din păcate, educaţia nu pare să fie o prioritate reală pentru principalii decidenţi politici, iar rezultatele lipsei de formare/educaţie continuă se văd nu doar în plan naţional dar şi la nivel European”, spun autorii studiului.
Aproape 85% dintre cursanţii înscrişi la programele online gratuite provin, în continuare, din mediul urban.
Aproximativ 3.000 de viceprimari şi secretari generali ai unităţilor administrativ-teritoriale din mediul rural au fost informaţi oficial, dar şi informal, despre cursurile gratuite pentru angajaţii lor susţinute integral de Fundaţia Centrul de Formare APSAP. Cu toate acestea, din cei aproximativ 5.000 de cursanţi, aproape 85% dintre cursanţii provin, în continuare, din mediul urban.
”Deşi cursurile pot fi urmate de la distanţă, online, acest lucru nu pare să fi generat un interes real în rândul instituţiilor publice din mediul rural. Dacă administraţiile locale din oraşe sunt mai receptive la oportunităţile de dezvoltare profesională, multe dintre primăriile de comună par să rămână captive unui deficit educaţional cronic, care persistă de peste 30 de ani. Unul dintre motivele pentru interes scăzut este faptul că dispozitivele electronice din instituţiile publice nu dispun de dotările minime necesare pentru o comunicare eficientă, cum ar fi cameră web şi microfon, conform datelor preliminare ale unui studiu la care au răspuns aproape 1.000 de angajaţi de la stat înscrişi la cursurile gratuite”, adaugă ei.
Astfel, 46% dintre calculatoarele utilizate de angajaţii din administraţia publică nu sunt echipate nici cu cameră, nici cu microfon, iar 13% dispun de doar unul dintre cele două.
”Tocmai în comunităţile mici, acolo unde resursele sunt limitate, unde un singur funcţionar gestionează mai multe responsabilităţi, formarea profesională nu ar trebui să fie un beneficiu opţional, ci un instrument esenţial de consolidare administrativă. Faptul că informaţia nu ajunge în mod echitabil în teritoriu ar trebui să genereze un semnal de alarmă în rândul factorilor de decizie, mai ales pentru primarii nou aleşi în funcţie”, mai arată studiul.
Când vine vorba de venituri, peste 60% dintre angajaţii din administraţia publică câştigă între 3.001 şi 7.000 de lei net.
”Nu vorbim despre „bugetarii de lux” cu vacanţe exotice şi salarii obscene – ci de oameni care, cel mai adesea, muncesc cu salarii comparabile cu cele din mediul privat, dar care poartă pe umeri tone de hârtii şi responsabilităţi. Studiul realizat de Centrul de Formare APSAP nu lasă loc de interpretări naive: funcţionarii publici din România se consideră competenţi, apreciaţi şi uşor nedreptăţiţi salarial. Sistemul îi validează, colegii îi aplaudă, iar statistica îi confirmă. Şi cu toate astea, administraţia e percepută ca ineficientă, costisitoare şi ruptă de nevoile reale ale cetăţeanului. Cum e posibil ca un corp profesional atât de performant să producă rezultate atât de mediocre? Răspunsul e simplu şi dureros: trăim într-o bulă de autosuficienţă, în care oamenii nu sunt evaluaţi pe ceea ce rezolvă pentru societate (contribuabili), ci pe cât de bine completează un tabel sau respectă un flux birocratic; în care „munca bine făcută” este echivalentă cu „munca făcută în termen”. Iar până când nu vom rupe această logică, în care performanţa se judecă intern, dar efectele se văd extern, România va rămâne ţara unde nimeni nu greşeşte, dar nimic nu merge. Un caz concret este PNRR, unde Comisia Europeană tocmai a transmis un semnal clar: reformele „bifate” de România nu se regăsesc în practică. Altfel spus, minciuna administrativă internă nu mai convinge nici măcar pe hârtie”, precizează autorii studiului.
Ei consideră că această ruptură nu ar trebui pusă exclusiv pe umerii celor din linia întâi, responsabilitatea pentru un sistem care încă funcţionează cu ştampile, dosare şi formulare în patru exemplare aparţine în primul rând celor care stabilesc direcţia instituţională – nu celor care o execute.
”Într-o administraţie modernă, astfel de obiective nu ar trebui văzute ca ambiţii idealiste sau „mofturi” birocratice, ci ca standard minim de funcţionare într-o societate digitalizată. Într-o lume în care cetăţeanul îşi poate comanda o maşină, un credit şi un zbor internaţional de pe telefon, nu este exagerat să ceară acelaşi nivel de simplitate şi eficienţă de la instituţiile publice. Vinovaţii nu sunt funcţionarii care urmează proceduri, ci cei care nu le schimbă. Conducerea instituţiilor ar trebui să seteze obiective clare, măsurabile, orientate către cetăţean şi eficienţă reală”, spun aceştia.
De exemplu, obiective concrete pe care conducerea instituţiilor publice le-ar putea (şi ar trebui să le) asume ar fi:
● eliminarea completă a hârtiei în relaţia cu publicul,
● digitalizarea integrală a serviciilor de urbanism, taxe şi autorizaţii,
● introducerea sistemelor online de plată, programare şi urmărire a cererilor,
● conectarea bazelor de date între instituţii pentru eliminarea solicitării de adeverinţe şi documente redundante,
● posibilitatea de a rezolva absolut orice solicitare prin mijloace electronice – de la depunerea dosarului de pensionare la obţinerea certificatului de naştere.
”Prea puţine instituţii şi-au asumat cu adevărat astfel de ţinte, iar în lipsa lor, evaluăm activitatea după cât de repede se mişcă dosarul, nu după cât de repede ajunge cetăţeanul la rezultat. Nu putem taxa suplimentar, moral sau financiar, mediul privat care ţine în spate acest sistem, atâta timp cât investiţiile în digitalizare nu sunt însoţite de leadership, curaj şi schimbare reală de mentalitate. Sistemul public românesc pare, din interior, o poveste liniştitoare: performanţă? Bifat. Apreciere? Deja instalată. Siguranţă? Absolută. Responsabilitate? Uneori opţională. Dar nota de plată pentru această stabilitate cu iz de autosuficienţă nu este achitată de stat – ci de mediul privat”, mai spun ei.
Companiile private susţin lunar sistemul public prin contribuţii consistente: 19% din fiecare leu în TVA, 16% impozit pe profit, 8% pe dividende, plus taxele sociale aferente fiecărui salariu. Antreprenorii români plătesc două salarii: unul angajatului, unul statului.
”Iar angajaţii din mediul privat trag 10-12 ore pe zi, în weekend, fără vouchere de vacanţă sau libere suplimentare, nu pentru că sunt lacomi, ci pentru că e singura variantă de a avea o viaţă decentă. Şi tot ei, cei care încearcă să supravieţuiască muncind mai mult, ajung să fie etichetaţi drept „prea bine plătiţi” şi vizaţi de noi impozite. Un venit de 12.000 de lei din două sau trei contracte nu este o poveste de opulenţă, ci una de efort, adaptabilitate şi supravieţuire fiscală. Însă, în ochii unei clase politice care confundă responsabilitatea cu redistribuirea, aceste sume devin un pretext pentru sancţionare, nu pentru recunoaştere. Iar în tot acest timp, mediul public rămâne, în mare parte, ferit de logica pieţei. Aici, nu se face loc inovaţiei prin eliberarea resurselor, ci prin păstrarea necondiţionată a structurii, nimeni nu pleacă, nimeni nu greşeşte, dar paradoxal, totul ar trebui să meargă”, se mai arată în studiu.
Lucrurile arată altfel în companiile mari ale lumii, giganţi tehnologici, bănci globale, retaileri sau furnizori industriali disponibilizează zeci de mii de angajaţi nu din lipsă de resurse financiare, ci din eficienţă. Aceştia, au introdus sisteme ERP, AI generativă, RPA (robotic process automation), automatizări inteligente. Munca repetitivă e preluată de sisteme care o fac mai repede, mai corect şi fără întreruperi, iar oamenii nu sunt abandonaţi, ci redirecţionaţi spre roluri strategice, creative, utile, acolo unde valoarea adăugată nu poate fi simulată.
”Asta înseamnă reformă: nu concedieri haotice, ci o reconversie lucidă, bazată pe date, nevoi şi obiective. În mediul privat, adaptarea e obligatorie, în sectorul public, e de multe ori evitată cu graţie. Aceasta este fractura reală: Între o Românie productivă, cea care concurează, inovează, se adaptează, plăteşte şi întreţine şi o Românie bugetară, care funcţionează într-o bulă protejată de autoevaluări pozitive şi reforme amânate. Întrebarea nu mai este „ce trebuie să schimbăm în sistemul public?”, ci „cât ne mai permitem să nu schimbăm?”, pentru că, în ritmul actual, nu doar mediul privat este epuizat, ci şi încrederea că această poveste mai poate fi susţinută fără o reinventare profundă a statului”, spun realizatorii studiului.
