1) „Smoking gun” *dovezile incontenstabile
Existau indicii și unele certitudini, niciuna dintre ele nereușind să legitimeze războiul preventiv al Israelului împotriva Iranului, chintesența unui sistem internațional anomal, în care forța militară are prioritate față de diplomație. Certificarea faptului că Teheranul încălca clauzele de salvgardare ale Tratatului de Neproliferare Nucleară, obstrucționa regimul de inspecție al Agenției Internaționale pentru Energie Atomică și sporea rapid stocurile de uraniu îmbogățit ar fi trebuit să galvanizeze negocierile în curs în Oman, nu să le îngroape într-un nihilism războinic contraproductiv. Lipsa unei dovezi irefutabile a fost confirmată de cel mai recent raport către Congres al comunității serviviilor secrete americane, care, la sfârșitul lunii martie continua să considere inviolabil tabuul creării bombei . Inclusiv cel mai recent raport al AIEA care vorbea despre îmbogățire și nu despre o bombă, așa cum susținea Netanyahu, ipotză care timp de aproape cinci zile nu a fost dezminţită de directorul AIEA.
2) Forțele de pe teren
Zece zile neîntrerupte de război aerian și cu rachete israeliano-persano-americane, purtat pe multiple niveluri escaladante, cu un „casus belli” manipulat artistic și un final uneori indescifrabil, oferă un scenariu fără echivoc:
1°) hiperputerea militară americană pare încă decisivă și taumaturgică, cel puțin în fazele inițiale ale unui conflict definit tehnic ca fiind„asimetric”;
2°) încolțită, teocrația iraniană a dat dovadă de o bună raționalitate și instinct de supraviețuire, prinsă între strânsoarea israeliano-americană, fragilitatea axei de rezistență și incompletitudinea militară a parteneriatelor strategice cu Moscova și Beijing;
3°) lipsit de apărări aeriene credibile și potențial decisive, Iranul s-a trezit extrem de vulnerabil la atacurile convenționale, cu o inferioritate aeriană evidentă, însă, cu toate acestea, puterea aeriană israeliană a întâmpinat limite în ceea ce privește sustenabilitatea scutului antibalistic intern.
3) Toți triumfători
Toți dueliștii din acest război, tragic pentru civili, ies aparent învingători: ayatollahii iranieni care sunt încă în șa, prim-ministrul israelian, Benjamin Netanyahu, care prin succesul serviciilor secrete și al armelor israeliene îşi întarzie declinul personal, și președintele american, Donald Trump, care își asumă dublul merit pentru incinerarea celor mai sensibile situri iraniene pentru ascensiunea persană la bombă și pentru promovarea, la limită, a unui armistițiu (fragil) între Teheran și guvernul de la Tel Aviv. Deși recunoaște că evaluarea pagubelor provocate este încă în curs de desfășurare, Pete Hegseth, numărul unu de la Pentagon, a declarat presei că „toate munițiile noastre de precizie au lovit unde am vrut și au avut efectul dorit”, chiar și la Fordow, magna pars a programului atomic iranian, o fantomă evitată doar aparent, având în vedere conținutul (pentru prea mulți inconsistent) al sitului.
4) Vânătoarea de uraniu îmbogățit
Există trei cuvinte cheie în programul nuclear iranian: complexitate, redundanță și disimulare, poate nu obliterabilă doar cu mijloace militare, așa cum credeau generalii israelieni și mai ales Pentagonul american. Infrastructura este vastă, fiind cunoscută doar parțial. Înainte de războiul cu Israelul și imediat după cenzura Agenției Internaționale pentru Energie Atomică, Iranul dezvăluise existența unui al treilea sit de îmbogățire a uraniului. Este foarte probabil să fi mutat 60% din stocurile de uraniu și centrifugele încă neinstalate în situri subterane secrete, într-un loc sigur, asigurându-le viitorul. Imaginile din satelit nu disipează îndoielile cu privire la distrugerea sitului Fordow și caracterul complet al atacurilor americane, aici, la Isfahan și Natanz, fără a lua în considerare faptul că raidurile israeliano-americane nu pot anula cunoștințele atomice răspândite și de lungă durată ale comunității științifice iraniene.
5) Țara se află la o răscruce atomică
Îmbogățirea uraniului la 60%, așa cum a reușit Iranul, înseamnă deținerea know-how-ului care permite concentrații de 90%, tipice dispozitivelor explozive, care până acum au fost tabu pentru un ayatollah Ali Khamenei care, din cauza acestui război preventiv și a lipsei de credibilitate negociatoare a Administrației Trump, ar fi putut ajunge la concluzia că doar bomba este garanția de supraviețuire a unui regim, altfel vulnerabil. Modelul de urmat nu ar mai fi cel irakian, libian sau sirian, cedând în fața armelor de distrugere în masă, ci cel pakistanez și nord-coreean, care au devenit intangibile datorită urmăririi descurajării nucleare. „Eșuând în apărarea mozaic, strategia asimetrică și expus intervenționismului occidental, Iranul se află la o răscruce de drumuri: va continua cu un test atomic sau va alege calea negocierilor?”, se întreabă retoric publicația.
