În acest context mai larg se înscriu și diverse articole publicate de personalitățile zilei.
Fie că fac parte din cultura română, fie că sunt politicieni, aceste opinii e bine să fie cunoscute, întrucât reprezintă opinia acelui individ într-o anumită situație.
E și cazul actualului președintelui ales Nicușor Dan, care la începutul anului 2000 a publicat un articol despre „naționalism” în publicația DILEMA.
Desigur, cel mai probabil, acum nu mai are opinii similare (sau le are?), desigur – evoluția umană a domniei sale probabil a evoluat (sau nu?), asta însă nu ne mai privește în mod direct.
Articolul din publicația DILEMA (Anul VIII, nr. 371, 24-30 martie 2000) e semnat de „matematicianul” Nicușor Dan, fiind intitulat: „O simplă declarație de dragoste”
Redăm mai jos textul integral, fără alt comentariu (am îngroșat unele cuvinte, pentru a expume mai clar ideile; nu am modificat nimic pe text):
„(…) Trei sînt notele dominante ale șirului de afirmații din Dilema nr. 364 a cărui temă este naționalismul. Prima: naționalismul este șovin și xenofob și duce la neînțelegeri etnice. A doua: românul este naționalist, se îmbată cu apă rece găsindu-și însușiri imaginare, este inadecvat la real, incapabil să construiască în lumea reală. A treia: naționalismul în România de azi este reprezentat de revista România Mare.
Nu voi comenta aceste opinii, care aparțin unui ‘folclor anti-naționalist’. Nu mă pot opri să nu remarc absența din discuție a referințelor la gânditorii naționaliști (și că în viziunea domnului Rădulescu, gânditori ca Eminescu, Maiorescu sau Motru n-ar fi trecut teste minimale de inteligență). De asemenea, să recomand ca lectură celor care caută naționalismul românesc contemporan în România Mare, lectura cărții lui Răzvan Codrescu, Spiritul dreptei, publicată de Editura Anastasia în 1997.
Întreaga dispută naționalism – antinaționalism în România de azi (vezi, de exemplul Gabriel Andreescu, Naționaliștii, antinaționliști…Editura Polirom, 1996) cade sub semnul următoarei dihotomii evidente:
Poziția anti-naționalistă.
Naționalismul este comunitarist. Comunitarismul împiedică desfășurarea personalității complexe a individului. În plus, necontrolat de reguli explicite, nu este eficate în planul social-economic. Pentru a ieși din situația grea social-economică, România trebuie să preia modelul civilizației occidentale.
Poziția naționalistă.
Comunitarismul este real. Există, ca urzeală de complicități, de legături implicite. Acestea dau identității individului o component de identitate colectivă. Modelul occidental, contractualist impune renunțarea la identitatea colectivă implicită și amputează astfel personalitatea.
Opțiunea, înainte de a fi ideologică, este una sentimentală și ține de raportarea la comunitarismul real de care vorbeam (anti – naționaliștii nu contestă existența acestui comunitarism, îi plâng doar efectele). Cei care îl percep sensibil sînt naționaliștii, cei care nu-l percep sînt anti-naționaliștii. Precizez că fac o delimitare psihologică, și nu o judecată de valoare. Naționalistul trăiește bucuria apartenenței la o comunitate de dragoste. Anti-naționalistul cere lumii exterioare distanță, reguli explicite. Contractul ne-contractual îi produce greață. Și aici este drama lui. Cere societății românești, bizantine, un contractualism pe care aceasta nu are în structura ei să i-o ofere. Se revoltă, invidios, pe comunitatea sensibilă în care nu se integrează.
Iubesc România.
Țesătură inefabilă care parte din identitatea mea. Flux sensibil pe care nu l-am regăsit în altă parte de lume. Trăiesc fericirea de a-mi accepta identitatea colectivă. Fericire care o cuprinde și pe doamna de la cantină care mă întreabă: ‘Nu vrei, mai bine, legumițe, mamă?’, și pe țiganca cu flori care îi spune țigăncii cu semințe: ‘Tu, mă uit la ăștia care coboară din tramvai. Au unii niște mutre…’, și pe domnul pe care îl întreb de un notar și îmi răspunde ‘să-i ia dracu pe toți. Nu știu”. Fiecare din aceste replici există și în mine, undeva. Iubesc complicitatea și îmi place să fac cu ochiul. Recunosc acest limbaj în mine și mă bucur. Iubesc Grozăveștiul, chiar cu gândaci, pentru că am trăit cu el nu doar prima dragoste, ci și o solidaritate umană extraordinară.
Naționalismul ‘meu’ ideologic este sentimentul de identificare a membrilor comunității naționale cu valorile culturale tradiționale și opțiunea pentru primatul acestora în fața altor valori culturale.
Un exemplu la îndemână. Sînt împotriva acceptării comportamentului homosexual în spațiul public, în România. Consider că aceasta ultragiază valorile tradiționale și, astfel, identitatea mea colectivă, legitimă.
Cred în buna funcționare a unei societăți ne-contractualiste. Nu trebuie ca regulile să fie explicite, pentru ca ele să existe. Un călător în german în România este uimit că într-o țară aparent fără nicio regulă, nu există accidente feroviare. Nu-mi pot cenzura aici o paranteză. Mă surprinde că domnul Cristian Preda risipește atîta energie în capitolul Poporul meu. Călători străini și naționalism românesc din cartea Occidentul nostru, Editura Nemira, 1999, fără să observe că majoritatea relatărilor călătorilor veneau dintr-o lume catolico-protestantă.
Închei cu următoarele precizări:
a) Nu sînt șovin și nici xenofob. Detest naționalismul comunist și pe cei care îl practică azi în România, în special C.V. Tudor și A. Păunescu.
b) Cînd vorbesc despre incompatibilitatea mea la contractualismul occidental, vorbesc dintr-o experiență. Am trăit 6 în Franța (3 dintre ei, elev la Ecole Normale Superieuere, Paris, rue d’Ulm; e drept că nu am mărturisit la admitere coeficientul de inteligență).
c) N-am vrut să scriu o polemică. Am scris, după cum se vede, o simplă… declarație de dragoste.
Nicușor Dan, matematician”
