Dacă premierul vorbește despre „măsuri dure” și „echitate socială” pentru a justifica tăierile, sindicatele din educație și asociațiile de judecători văd în aceste planuri o austeritate mascată, impusă prin dictat și fără consultare reală.
După greva istorică din 2023, dascălii sperau la stabilitate și recunoaștere. În schimb, primesc înghețări de salarii, pierderea unor beneficii și, mai ales, perspectiva unei norme de opt ore în școală care ar transforma catedra în corvoadă birocratică. „Este o bătaie de joc”, spun sindicatele, care pregătesc proteste la început de an școlar și nu exclud revenirea la grevă.
În paralel, magistrații contestă noul proiect de reformă a pensiilor speciale, adoptat după ce un alt pachet a intrat deja în vigoare în 2024. Asociațiile vorbesc despre o „campanie de subminare a profesiei”, iar Consiliul Superior al Magistraturii a catalogat actul normativ drept „nelegal”. Nu este doar o dispută despre bani, ci despre predictibilitate și independență, două valori-cheie într-un stat de drept.
Ilie Bolojan se prezintă ca administratorul rece al crizei: vorbește despre „realități bugetare”, „necesitatea reducerii cheltuielilor” și alinierea la cerințele europene. În limbaj politic, austeritatea e rebranduită ca „echitate”. Dar, în timp ce Bruxelles-ul cere eficiență, Bucureștiul riscă să producă instabilitate chiar în pilonii săi: educație și justiție.
Pe termen scurt, România riscă un septembrie fierbinte: marșuri ale profesorilor, poziții ferme ale CSM și posibile acțiuni în justiție împotriva Guvernului. Pe termen lung, dilema rămâne: poate fi reformat statul doar prin tăieri brute, fără dialog? Sau riscul este ca bisturiul austerității să lase cicatrici adânci într-un corp social deja fragil?
