Campus Oradea, de la proiect-pilot la simbol al eșecului
Campusul Oradea pentru învățământ dual a fost inaugurat cu fast în 2024, fiind prezentat drept un proiect-pilot la nivel național și o premieră absolută pentru sistemul educațional din România. Finanțat din fonduri europene prin PNRR și construit pe o suprafață de peste 22.000 de metri pătrați, campusul reunea toate facilitățile moderne necesare pentru formarea profesională a tinerilor: săli de clasă, laboratoare și ateliere, un cămin pentru 140 de elevi, cantină, sală de sport și chiar bazin de înot. Elevii care alegeau să învețe acolo beneficiau de burse lunare, cazare și masă gratuite, plus transport decontat.
Ilie Bolojan, președintele Consiliului Județean Bihor la acel moment, a fost principalul promotor al proiectului. În discursurile publice, el a prezentat campusul drept un model de bune practici pentru întreaga țară, insistând asupra rolului acestuia în pregătirea forței de muncă necesare companiilor din zonă și în reducerea dependenței de lucrători aduși din alte regiuni sau din afara țării. Campusul Oradea trebuia să fie un reper pentru reforma educației profesionale din România.
Funcționarea campusului s-a bazat pe prevederile Legii 198/2023 a învățământului preuniversitar, care a permis existența unor unități de învățământ liceal tehnologic exclusiv în sistem dual, cu condiția să școlarizeze minimum 80 de elevi. Această prag a oferit o bază legală pentru înființarea Liceului Tehnologic Dual Oradea și a permis debutul activității în campusul nou construit.
Situația s-a schimbat radical după venirea la guvernare a lui Ilie Bolojan. Prin așa-numita „lege a autosterității” – primul pachet de măsuri adoptate de Guvern prin angajarea răspunderii – a fost modificată chiar legea care stătea la baza existenței campusului. Noua prevedere a impus un prag de minimum 500 de elevi pentru unitățile de învățământ de stat, eliminând orice excepție pentru școlile tehnologice duale. Practic, liceul creat în jurul campusului din Oradea a devenit imposibil de menținut juridic și administrativ, având doar 87 de elevi.
Astfel, proiectul prezentat de Ilie Bolojan drept o reușită a administrației județene a fost subminat chiar de măsurile promovate de acesta în calitate de premier. Într-un interval de mai puțin de un an, Campusul Oradea a trecut de la statutul de „primul campus dual din România” la cel de școală fără șanse de funcționare legală.
Această contradicție ridică întrebări incomode nu doar despre coerența politicilor publice promovate de Bolojan, ci și despre modul în care investițiile din bani europeni sunt gestionate la nivel local și național. Oradea riscă să rămână cu o infrastructură școlară modernă, dar inutilizabilă, transformată dintr-un exemplu de bune practici într-un simbol al incoerenței guvernamentale. Singura soluție ar fi fuziunea cu alte școli din oraș, mișcare deocamdată incertă.
Dacă la început Campusul Oradea era văzut ca un punct de cotitură pentru învățământul tehnic și profesional, astăzi viitorul său este incert. Lipsa unei baze legale pentru funcționarea liceului dual ridică riscul ca investiția să devină o „catedrală în pustiu” – un ansamblu de clădiri moderne, dar fără elevi și fără perspectivă.
