În România, în acest moment, acţionează concertat patru tipuri de populism: cel politic, mediatic, intelectual şi religios. Fie că sunt concertate şi organizate de cineva, fie că nu, acestea au creat un impact major la nivelul societăţii, aducându-ne la paradoxul de a fi în pericol iminent la alegerile următoare, din 2028, deşi România trăieşte în acest moment cea mai prosperă perioadă din istorie. Analiza este făcută de politologul Daniel Şandru, directorul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), într-un interviu acordat News.ro. Interlocutorul afirmă că România trăieşte deja o democraţie mimată, iar principalele partide aflate la guvernare, PSD şi PNL, comit nişte erori majore de strategie care nu fac decât să le împingă spre sinuciderea politică. În loc să pornească de la ideea că trebuie să-şi păstreze electoratul pro-european, să analizeze rapid situaţia şi să rezolve sursele nemulţumirilor, PSD şi PNL au ales efectul de imitaţie, alunecând spre conservatorism în ideea de a recupera electoratul extremiştilor. Este o eroare majoră, o naivitate care ne va costa foarte scump la alegerile din 2028, atrage atenţia Daniel Şandru.
Directorul IICCMER afirmă că am ajuns la situaţia paradoxală în care la nivel guvernamental se ia în calcul desfiinţarea şi comasarea institutului care se ocupă de investigarea comunismului românesc exact într-un moment în care ar trebui maximizată lupta împotriva propagandei care promovează nostalgia comunistă. IICCMER numără doar 19 specialişti şi a depus eforturi uriaşe pentru a pune la punct un plan de combatere a acestei percepţii fals-pozitive a trecutului ceauşist. Planul a intrat în linie dreaptă, urmează ca de la anul să vizeze instruirea a 7.000 de profesori de istorie, să cuprindă programe de formare pentru funcţionari publici, pentru magistraţi care să ştie ce a însemnat totalitarismul în România, prin programele de formare a poliţiştilor. Este o măsură fundamentală şi urgentă deoarece nostalgia instrumentalizată politic reprezintă un pericol la adresa democraţiei româneşti. Şi exact în acest moment, când lucrurile ar trebui puse în mişcare peste doar două luni, guvernul discută desfiinţarea IICCMER. Daniel Şandru avertizează că nu va accepta această situaţie, nu are de gând să-şi lege numele de dispariţia institutului şi va demisiona dacă se va decide desfiinţarea.
Întregul interviu acordat pentru News.ro de Daniel Şandru, directorul IICCMER, în rândurile de mai jos.
„Putem vorbi despre un populism care se manifestă pe dimensiune politică, unul pe dimensiune mediatică şi unul pe dimensiune intelectuală. Aş mai adăuga acum şi o formă de populism religios sau filetist. Nu am nicio garanţie că, la ora asta, statul român poate să combată acest val de narative în condiţiile în care mai avem doar trei ani până la alegeri! Sunt mai mult decât sceptic, sunt realmente îngrijorat!“
Matei Udrea: Bună ziua, domnule Daniel Şandru, vă mulţumesc pentru amabilitatea de a-mi acorda acest interviu.
Daniel Şandru: Şi eu vă mulţumesc.
Matei Udrea: Este poporul român nostalgic după comunişti şi dictatori?
Daniel Şandru: Nu neapărat, fiindcă trebuie introduse, cred, nişte nuanţe. Sondajul pe care l-am realizat în luna iulie împreună cu cei de la INSCOP Research arată că există o parte din cetăţenii României care manifestă o formă de nostalgie, idealizând trecutul comunist (55,8% dintre români au răspuns că regimul comunist a însemnat un lucru mai degrabă bun pentru România – n. red.). Dar, cum am spus-o şi în alte dăţi, trebuie făcută o distincţie între percepţie şi realitate. În al doilea rând, trebuie spus din capul locului că rezultatele acestui sondaj arată mai curând nemulţumirile cu privire la prezent decât presupusele beneficii pe care România le-ar fi avut în trecut. Şi atunci, pentru a decala cele două direcţii, percepţia şi realitatea, aş spune că, în pofida a ceea ce din punct de vedere economic discutăm astăzi în societatea românească la nivelul finalului de an 2025 – în privinţa deficitului, a necesităţii unei reforme a statului şi aşa mai departe – România trece prin cea mai bună epocă de la fondarea sa ca stat modern.
Matei Udrea: Totuşi, pare că jumătate din populaţie nu e de acord cu această afirmaţie.
Daniel Şandru: Da, dar nu e vorba neapărat doar de o afirmaţie sau de un comentariu, ci e vorba de nişte date statistice care arată din plin lucrul acesta! Într-adevăr, percepţia populaţiei e una negativă cu privire la prezent, dar ceea ce vedem astăzi ca rezultat al acestui sondaj, inclusiv această întoarcere înspre trecut, e practic rezultatul a ceea ce s-a întâmplat în spaţiul public românesc în ultimii 35 de ani. Şi când spun spaţiu public mă refer, evident, în primul şi în primul rând la ceea ce s-a întâmplat la nivelul clasei politice, care a creat o mulţime de nemulţumiri, de frustrări care s-au acumulat în timp. Dar sigur că, dincolo de asta, mergem şi spre zona mai largă a societăţii, in extenso, de la sistemul educaţional, trecând prin anumite moduri de manifestare în zona celor care au influenţă în spaţiul public de-a lungul timpului, în toate cele trei decenii de democratizare post-revoluţionară, ajungând până la o anumită zonă Academiei Române – trebuie spus lucrul ăsta! – trecând printr-o anumită zonă a media şi, de ce nu, ajungând chiar într-o zonă a Bisericii Ortodoxe Române, dar şi a altor culte care s-au manifestat. Deci, e aici o aglomerare de factori care s-au acumulat pe parcursul celor 35 de ani, care au venit într-un context dat de pandemie, peste care s-a suprapus agresiunea Rusiei la adresa Ucrainei, peste care s-au suprapus, repet, nemulţumirile create de clasa politică, peste care s-a suprapus, iarăşi e important de subliniat!, faptul că nu toate beneficiile aduse de integrarea europeană s-au distribuit în mod echitabil din punct de vedere economic. Şi toate acestea, într-un context electoral, au „explodat“, cu ghilimele de rigoare, în nişte rezultate politice care ne arată că unul dintre fundamentele discursive care le-au făcut posibile este şi această nostalgie după un regim totalitar cum a fost cel comunist, combinată cu o doză de nostalgie şi după ceea ce a semnat fascismul legionar interbelic. Pentru că aici avem de-a face cu un mixaj ideologic.
Matei Udrea: Mă bucur că aţi deschis şi frontul ăsta, mai ales că stau de vorbă cu o persoană care întruneşte două tipuri de competenţe. Pe de o parte, fiind directorul IICCMER, aveţi acces la foarte multe informaţii, foarte multe documente care arată ce a însemnat comunismul. Pe de altă parte, sunteţi şi politolog. În perioada interbelică nu mai putem spune că era comunism, că era un război hibrid sau altceva. Totuşi, o însemnată parte a populaţiei de atunci, inclusiv clerici din BOR, a simpatizat cu extrema dreaptă şi a avut discurs anti-occidental, anti-european, o ostilitate faţă de cultura occidentală, faţă de principiile democraţiei care a apărut în Occident. V-aş întreba dacă ostilitatea şi suspiciunea faţă de Occident sunt culturale la români. Dacă nu cumva e o chestiune de cultură şi noi vedem acum, din nou, o ciocnire între civilizaţie şi cultură.
Daniel Şandru: Există, fără îndoială, un fond cultural pe care s-a configurat această opoziţie, în anumite momente ale istoriei noastre recente – evident că mă refer la ultima sută de ani –, faţă de valorile lumii occidentale. Au fost momente şi momente. Acum, sigur că, dacă ne întoarcem în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când începe construcţia statului naţional român – o construcţie întârziată, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul altor state din Sud-Estul central-european prin raportare la ce a însemnat construcţia naţională în Europa Occidentală, care începe la 1780 – a existat acest interes, această direcţie clară dată de elite spre Europa. Noi, în România, avem o construcţie realizată de sus în jos, dinspre elite înspre mase într-o primă fază, cel puţin. Ne gândim la 1848, ne gândim, de ce nu, la 1859, ne gândim la faptul că în 1866 am adus un domnitor străin care în 1881 a devenit rege, vorbim de Carol I. Ulterior, însă, şi pe fondul unui antisemitism existent în societatea românească – prezent în mod paradoxal şi astăzi, când nu prea mai există evrei în România –, dar şi pe fondul unei mode a naţionalismului etnicist care s-a manifestat în interbelic în plan european, a apărut această viziune potrivit căreia specificul naţional este predominant în raport cu universalitatea valorilor pe care cultura europeană le-a creat. O modă care mai susţinea că, dacă vrem să reprezentăm o voce importantă în spaţiul european, trebuie să o clădim prin noi înşine, cum spuneau chiar liberalii în epoca respectivă. N-aş spune neapărat că vocaţia poporului român, dacă putem vorbi despre aşa ceva, este una eminamente antioccidentală. Ba, dimpotrivă! De-a lungul timpului, elitele noastre intelectuale au mizat pe această idee a europenităţii pe care societatea românească o are. Tocmai pentru că această construcţie a statului naţional are un anumit specific nu doar pentru România, ci pentru toate statele sud-est europene – şi o să revenim la asta – au existat momente în care s-a manifestat acest nombrilism, această idee că am fi buricul pământului, acest excepţionalism pe care l-am construit şi pe un anumit fond pseudo-religios, cel al ortodoxismului – atenţie, nu vorbesc de ortodoxie! – dar şi pe fondul unei frustrări care caracterizează, de altfel, orice cultură mică. Fiindcă trebuie să acceptăm lucrul ăsta: prin raportare la marile culturi europene, marile culturi occidentale, România a reprezentat şi rămâne în continuare o cultură mică. Ori, asta s-a transformat practic, în mod paradoxal, într-o formă de excepţionalism care a deversat ulterior în protocronismul românesc din perioada ceauşistă şi care s-a revigorat, iată, mai cu seamă în anii din urmă. Fondul ăsta, al naţionalismului extrem, al etno-naţionalismului, ca să-i spunem pe nume, în care prevalează ideea că cetăţean al statului este doar cel care are o puritate etnică de român, căreia i se adaugă de regulă apartenenţa la confesiunea ortodoxă din religia creştină, a fost posibil în anumite circumstanţe de natură economică, de natură politică şi, repet, de natură culturală. Un astfel de moment a fost în interbelic. În interbelic, pe fondul a ceea ce se întâmpla în spaţiul european, şi anume fascinaţia pe care a creat-o mai întâi fascismul mussolinian, ulterior nazismul lui Hitler, şi la noi s-au manifestat nişte grupuri care ulterior au devenit vehicule politice şi care, atunci când s-au aflat la guvernare sau în preajma acesteia, cum s-a întâmplat cu mişcarea legionară, au dus la crime şi abuzuri. La fel s-a întâmplat un astfel de moment după eliberarea, să spunem, de sub ocupaţia sovietică. În ’58 pleacă trupele sovietice din România…
„Am putea vorbi despre existenţa a trei feluri de de populism post-aderare la UE: un populism care se manifestă pe dimensiune politică, un populism care se manifestă pe dimensiune mediatică şi un populism care se manifestă pe dimensiune intelectuală. Aş mai adăuga acum şi o formă de populism pe care l-aş numi religios sau filetist“
Matei Udrea: În ’64 pleacă şi aşa-zişii consilieri sovietici…
Daniel Şandru: În ’64 pleacă consilierii şi există o intenţie de ruptură totală faţă de ceea ce însemna stăpânirea sovietică. Totul ajunge la paroxism odată cu discursul celebru din balcon al lui Ceauşescu, în ’68, care condamna intrarea în Cehoslovacia a trupelor sovietice însoţite de alte trupe ale ţărilor din Pactul de la Varşovia, pentru a stopa un posibil eveniment democratic la Praga. Dacă în interbelic putem să înţelegem că era, repet, o modă europeană fascizantă, e ceea ce Eugen Ionesco califica prin fenomenul de rinocerizare căruia i-au căzut pradă chiar prieteni de-ai lui – intelectuali recunoscuţi şi atunci, dar şi astăzi ca fiind importanţi – ceea ce s-a întâmplat în perioada comunistă după discursul lui Ceauşescu a fost, practic, o relegitimare pe baze naţionaliste a unui partid care nu fusese legitimat niciodată prin apetenţa populaţiei faţă de valorile sale. Vorbim de Partidul Comunist. Şi care ajunsese la guvernare prin fraudarea alegerilor şi cu sprijinul armatei sovietice „eliberatoare“ care se afla pe teritoriul românesc. Putem face, deci, nişte decupaje ale unor momente specifice şi sigur că din astea nu rezultă, zic eu, o viziune anti-occidentală care ar exista undeva, în conştiinţa socială a societăţii româneşti. Deci, m-aş feri să fac o astfel de calificare potrivit căreia poporul român ar fi anti-occidental. Dimpotrivă, există anumite momente istorice în care sunt cumulaţi factori de natură politică, factori în natură economică, aşa-numitele momente de criză, să spunem, şi care au determinat ca la suprafaţă să revină ceea ce exista ca o genă recesivă, să devină predominantă în societate. Trăim în anii din urmă un astfel de moment, din păcate.
Matei Udrea: Aţi făcut o afirmaţie interesantă la lansarea cărţii lui Cosmin Popa şi v-aş ruga să o dezvoltaţi. Spuneaţi că statul român n-a vrut să sesizeze instrumentalizarea politică a nostalgiei după regimul comunist. La ce vă refereaţi şi de ce credeţi că statul român n-a vrut să sesizeze această operaţiune de instrumentarizare politică?
Daniel Şandru: Eu am plasat problema asta, a revirimentului dreptei extreme în România – şi ăsta ar fi punctul de la care aş pleca – prin nişte studii pe care le-am publicat încă din anii 2010-2011. Atunci integram problema extremismului de dreapta în zona mai largă a populismului. Erau printre primele studii apărute în limba română, nefiind neapărat meritul meu, ci mai curând meritul unor colegi de la Universitatea din Cluj. Mă gândesc la Sergiu Mişcoiu, la Sergiu Gherghina, cei care s-au ocupat şi de traducerea unor cărţi importante pe tema populismului. Şi remarcam la acel moment faptul că am putea vorbi despre existenţa a trei feluri de de populism la nivelul anilor 2000 şi post-integrarea europeană, adică post-2007: un populism care se manifestă pe dimensiune politică, un populism care se manifestă pe dimensiune mediatică şi un populism care se manifestă pe dimensiune intelectuală într-un sens larg. Aş mai adăuga acum şi o formă de populism pe care l-aş numi religios sau filetist, dacă e să ne referim cu stricteţe la diferenţa dintre ortodoxie şi ortodoxism. Care iată că, vedem, simbolic vorbind la nivelul discursului, face ravagii din perspectiva modului în care erodează procedurile, instrumentele şi valorile specifice unei societăţi democratice. Evident, o societate care e încă fragilă sub aspectul funcţionalităţii democratice. Acum, nostalgia asta face parte din acest discurs simbolic al populismului. E, practic, un complex mitologic care nu e specific exclusiv societăţii româneşti, se regăseşte în orice societate, şi anume complexul mitologic al vârstei de aur. A existat o vârstă de aur…
„Naţional-comunismul lui Ceauşescu a recuperat mare parte dintre valorile discursive ale legionarismului şi ale fascismului românesc interbelic, doar că nu le-a cumulat cu religia, cu factorul religios. După ’90, însă, s-a revenit la acest pachet complet“
Matei Udrea: Da, încă din antichitate există acest mit al vârstei de aur…
Daniel Şandru: Cumulat acest complex mitologic, o spune Raoul Girardet, cu cel al salvatorului, cu cel al unităţii, cu cel al cetăţii asediate şi aşa mai departe. Nostalgia a ajuns să fie instrumentalizată şi am văzut-o cu asupra de măsură în contextul ultimelor alegeri parlamentare şi prezidenţiale. Dar ea a existat întotdeauna în societatea românească! Imediat după 1990 au apărut primii nostalgici. Ea a fost întreţinută! A fost întreţinută prin diferite tipuri de discurs, de la cel al foştilor securişti – unii dintre ei rămaşi la butoane sau răspândiţi în întreaga societate, cu acces la butoane politice, economice, educaţionale, media şi aşa mai departe – până la cei care au purtat stindardul acestei nostalgii în ideea unei posibile restauraţii, la un moment dat. Şi aici am avut inclusiv partide politice, de la cele conduse de Funar şi Corneliu Vadim Tudor până la cele care au apărut în epoca post-aderare, de la Partidul Poporului al lui Dan Diaconescu, Partidul Noua Generaţie al lui Becali, ajungând până la formule pe care le avem astăzi sub denumirile AUR, POT şi SOS. Acesta a fost discursul specific populismului politic. A existat, pe de altă parte, un discurs specific populismului media. Au fost, spre exemplu, dezbaterile din 2015 la televiziuni mainstream pe problema legislaţiei derivate din Ordonanţa de Urgenţă 31 din 2002, care interzice cultul persoanelor condamnate pentru crime de război sau pentru genocid, şi anume pe Legea 217 din 2015, care întărea acea Ordonanţă de Urgenţă. Veţi vedea că o parte dintre cei care erau – unii dintre ei sunt şi astăzi – moderatori la emisiuni televizate cu maxim impact încurajau tipul ăsta de discurs legionaroid şi, printr-un efect de invitaţie, naţional-comunismul românesc. Că despre asta vorbim dacă ne referim la nostalgia după epoca Ceauşescu. Pentru că aici avem de-a face, cum spuneam, cu un mixaj ideologic. Practic, naţional-comunismul lui Ceauşescu a recuperat mare parte dintre valorile discursive ale legionarismului şi ale fascismului românesc interbelic, doar că nu le-a cumulat cu religia, cu factorul religios. După ’90, însă, s-a revenit la acest pachet complet în care ai laolaltă fascinaţia pentru betoane pe care a a făcut-o posibilă Ceauşescu şi care se manifestă din plin astăzi, şi mitul „o ţară sfântă ca soarele de pe cer“ pe care îl promovaseră în interbelic fasciştii români, în frunte cu Corneliu Zelea Codreanu şi cei care au urmat. Asta a fost zona mediatică. A mai existat şi o zonă intelectuală, repet, în sens larg. E cazul unor edituri care au publicat în neştire, fără un aparat critic, fără o notă de subsol, autori importanţi care trebuie citiţi, care trebuie cunoscuţi, dar despre care, de asemenea, trebuie să se ştie că nu contează doar opera, ci şi omul care a scris-o. Iar omul care a scris-o a avut nişte alegeri politice proaste, susţinând, fiind complice astfel la abuzurile care s-au petrecut în contextul interbelic. Şi mă refer la Eliade, la Cioran, la Noica, la Ţuţea. Deci, de la această cultură înaltă – care rămâne valabilă şi astăzi – până la tot felul de purtători de mesaje care au mers înspre zona straturilor profunde ale societăţii. Gândiţi-vă la spectacolul lui Dan Puric, gândiţi-vă la spectacolul lui Tudor Gheorghe, gândiţi-vă la Cenaclul Flacăra Redivivus, mai ales după moartea lui Adrian Păunescu, poetul de curte al lui Ceauşescu, graţie fiului său, Andrei Păunescu. Toate astea au lucrat în timp! După aceea, filetismul manifestat la nivelul Bisericii Ortodoxe Române de către unii ierarhi, fără a fi o formă instituţionalizată şi acceptată clar, instituţional de Patriarhia Română. Dar, pe de altă parte, fără a se opune acestor erezii care transformă ortodoxia în ortodoxism. Repet, în cazul anumitor preoţi, unii dintre ei având chiar şi roluri în ierarhia BOR, aşa cum e în cazul celui de la Constanţa (Arhiepiscopul Teodosie – n. red.). Toate astea cumulate, repet, cu lipsa de echitate în ceea ce priveşte bunăstarea, care e indiscutabilă, pentru o parte importantă a poporului român, de după integrarea europeană.
Matei Udrea: Revin la întrebarea de la care am plecat. De ce statul român a fost atât de inert în toţi anii ăştia? Nici măcar nu era nevoie de o anchetă la care să se consume resurse, pentru că discursurile erau şi sunt publice. Atunci când Vadim venea la televizor şi făcea apologia lui Antonescu şi a lui Ceauşescu, o făcea în direct, la oră de maximă audienţă. Nu scria undeva, pe un perete într-un WC, şi după aceea fugea de acolo. Ştia toată lumea ce a făcut şi se uita la el.
Daniel Şandru: În primul rând, aici tind să dau dreptate celor care consideră că unii dintre decidenţi, în diferite straturi de funcţionare a instituţiilor publice româneşti, sunt oameni care cred în astfel de valori, dacă le putem numi aşa!
Matei Udrea: Deci, rezonează…
Daniel Şandru: Rezonează la acest tip de mesaj şi îl susţin fie văzuţi, fie nevăzuţi. În al doilea rând, din păcate, mare parte din legislaţie, inclusiv cea invocată aici, care ar putea opri tipul ăsta de mesaje a venit prea târziu şi doar sub aspectul condiţionalităţii integrării în Uniunea Europeană, ulterior nemaifiind aplicată!
Matei Udrea: Deci, n-a fost interiorizată de oamenii din instituţiile statului român.
Daniel Şandru: Nu a fost interiorizată şi, mai mult decât atât, nici instituţiile care au directă canalizare spre a pune în aplicare această legislaţie. Mă refer în primul rând la magistraţi, la procurori şi la poliţiştii care anchetează astfel de cazuri, ca urmare a sesizărilor primite, şi care nu şi-au făcut treaba! Problema e că la magistraţi, din punctul meu de vedere şi ca urmare a experienţei pe care am avut-o din martie 2022, de când conduc această instituţie, am observat că există, repet, din păcate, pe anumite sesizări penale pe care noi le-am depus, o lipsă consistentă de cultură istorică! Lipsă care duce la un total dezinteres faţă de astfel de probleme: „Sunt chestiuni care s-au întâmplat demult“, „De ce mai dezgropăm morţii acum?“, „Ce importanţă are?“. Dar mai sunt şi magistraţi care e posibil să şi creadă în tipul ăsta de discurs! După aceea, un alt element ţine de educaţie! Gândiţi-vă că suntem statul care, la 35 de ani de la momentul din 1989, abia am reuşit introducerea ca materie obligatorie de liceu a istoriei comunismului în România după ce, în prealabil, în urmă cu doi ani, s-a introdus de asemenea ca materie obligatorie pentru elevii de liceu istoria evreilor în Holocaust. Deci, un stat care, prin sistemul său educaţional, nu a putut să-şi asume până în prezent şi faptul că istoria noastră, precum şi a altor popoare, este una cu bune şi cu rele. Nu am reuşit, ca societate, să avem o privire în oglindă şi să spunem că da, statul român a făcut posibile crime şi abuzuri. Că da, au existat români care au ucis, au abuzat alţi români. Iar lucrul ăsta s-a întâmplat atât în perioada fascismului interbelic, dar şi în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial – ne gândim la pogromul de la Iaşi, de exemplu – şi în perioada regimului naţional-comunist. Pentru că aici mai e o legendă pe care securiştii post-revoluţionari au întreţinut-o până astăzi: că a existat un comunism rău, recte o Securitate rea, cea din epoca lui Dej, după care, vezi-Doamne, a venit Ceauşescu şi ne-a adus un comunism bun, prin urmare, şi o Securitate bună care păzea ţărişoara. Toate lucrurile astea au ajuns, în ultimii ani, într-o intersecţie. Eu nu ştiu dacă ele au fost gândite, nu ştiu dacă a existat o sistematizare sau un efort sistematic din partea tuturor acestor structuri pe palier politic, mediatic, intelectual, religios, instituţional, încât să ajungem în situaţia în care sistemul nostru democratic să fie astăzi calificat, ca urmare a indicatorilor pe care îi iau în seamă politologii la nivel global, ca fiind un sistem hibrid. Dar, în mod cert, toate astea au erodat, puţin câte puţin, democraţia într-o societate care nu a avut niciodată tradiţie democratică până în 1996. Şi nu spun întâmplător 1996. În 1996 are loc prima alternanţă la guvernare! Ce a fost în România interbelică a fost orice, numai democraţie nu! Chiar şi pe standardele de atunci ale societăţii. Huffington spune într-un loc că singura ţară din centrul şi estul Europei care putea fi calificată, după standardele de atunci ale democraţiei, ca fiind un regim democratic era Cehoslovacia regimului Masaryk.
„Noi începem efortul de democratizare în 1996, el este obstaculat în permanenţă de FSN şi, ulterior, ce a devenit această structură ca partid şi de Ion Iliescu şi de oamenii fostei Securităţi“
Matei Udrea: Aşa e!
Daniel Şandru: Noi începem acest efort de democratizare după ’90, el este obstaculat în permanenţă de FSN şi, ulterior, ce a devenit această structură ca partid şi de Ion Iliescu şi de oamenii fostei Securităţi. În 1996 are loc prima alternanţă la guvernare, după care în 2000 se revine la status quo. A fost un beneficiu extraordinar şi din punct de vedere politic integrarea europeană din 2007. Nu doar economic! Pentru că am avut atunci garanţia că urmăm calea spre democraţie. Dar ştiţi ce nu ne-a spus nimeni la momentul respectiv? Că democraţia nu e un drum cu sens unic! Era marea speranţă lui Fukuyama de prin 1992, cu sfârşitul istoriei şi ultimul om şi instaurarea la nivel global a democraţiei liberale, ceea ce se dovedeşte astăzi că e o mare…
Matei Udrea: Naivitate.
Daniel Şandru: Da, naivitate! Şi astăzi 60% din populaţia globului trăieşte în non-democraţii.
Matei Udrea: Iar din restul de 40%, mental, probabil că maximum jumătate gândesc democratic. Restul…
Daniel Şandru: Da, cel puţin în fostele state comuniste, procesul de de-democratizare, de erodare a democraţiei, este mult mai amplu şi cu atât mai periculos cu cât, repet, statele astea nu au avut o tradiţie democrată.
Matei Udrea: Eu v-aş întreba dacă noi, în momentul de faţă, ne merităm numele de regim hibrid sau am fost „persecutaţi“ de cei care au făcut aceste statistici, aceste clasamente.
Daniel Şandru (ezită): Acum… Vedeţi… Modul de…
Matei Udrea: Trebuie spus că, la noi, alternanţa la putere a încetat în 2012, de fapt.
Daniel Şandru: Aşa este! Modul de funcţionare a unei democraţii este diferit de la un stat la altul. În ce măsură Statele Unite de astăzi mai reprezintă o democraţie? E o întrebare pe care trebuie să ne-o punem, deşi până în urmă cu un an părea să fie farul călăuzitor al democraţiilor din întreaga lume. Cred că, iarăşi, lipsa de comunicare în perioada noiembrie-decembrie 2024 a contribuit la calificarea regimului democratic drept regim hibrid. Vorbesc de lipsa de comunicare cu privire la momentul anulării alegerilor. Şi eu, ca cetăţean, am resimţit-o ca pe o bâlbâială, ca să vă spun foarte limpede, într-un context în care se dovedeşte că lucrurile puteau fi foarte uşor clarificate. Adică rămâne întrebarea de ce instituţii fundamentale ale statului român, inclusiv instituţiile care vizează securitatea naţională, nu au putut observa ceea ce se întâmplă în acest creuzet social. Pentru că lucrurile erau vizibile inclusiv în ceea ce priveşte nostalgia, inclusiv în ceea ce priveşte modul în care se transmiteau anumite mesaje targetate pe reţelele de socializare. Lucrurile astea le vedeam! S-au tras semnale de alarmă!
„Nu am nicio garanţie că, la ora asta, statul român poate să combată acest val de narative în condiţiile în care, dacă respectăm în continuare procedurile democratice, mai avem doar trei ani până la următoarele alegeri! Sunt mai mult decât sceptic, sunt realmente îngrijorat!“
Matei Udrea: Cine a tras semnale de alarmă?
Daniel Şandru: De exemplu, în zona academică din România discutam încă de prin 2020-2021 despre fake news şi impactul pe care acesta îl are asupra cetăţenilor şi a modului în care dispare autoritatea epistemică. Ne referim la modul de raportare faţă de ştiinţă, faţă de medici, faţă de vaccinare. După aia am văzut, practic, că avem de-a face cu o suprapunere de crize – pandemie, război şi aşa mai departe – care sunt precum foliile unei cepe. Toate aceste narative adunau fix aceiaşi oameni şi din ce în ce mai mulţi. Iar toţi ăştia au ajuns să fie utilizaţi politic printr-o formulă magică pe care se pare că a oferit-o acest grup autointitulat al suveraniştilor, care e limpede manipulat de către Federaţia Rusă. Deci, se puteau face măcar nişte deducţii la un nivel minimal, fără a te baza neapărat pe literatura academică, o literatură care, repet, era deja în expansiune cu privire la aceste subiecte. Din păcate, statul român s-a dovedit a fi slab în acel moment. Şi eu vă spun cu toată sinceritatea: nu am nicio garanţie că, la ora asta, statul român poate să combată acest val de narative în condiţiile în care, dacă respectăm în continuare procedurile democratice, mai avem doar trei ani până la următoarele alegeri! Iar rezultatele sondajelor, din perspectivă politică, ne arată că nu stăm deloc bine din perspectiva respectării posibilităţii de a prezerva valorile democratice.
Matei Udrea: Deci, sunteţi destul de sceptic vizavi de evoluţia pe următorii trei ani…
Daniel Şandru: Sunt mai mult decât sceptic, sunt realmente îngrijorat. Sunt realmente îngrijorat pentru că, e limpede, pe acest fond care există în toată lumea occidentală astăzi, în care extrema dreaptă se află foarte aproape, dacă nu se află chiar la guvernare – şi avem suficiente exemple – e posibil să avem cu toţii la un moment dat, prin 2028 sau poate mai devreme, un deja-vu prin raportare la ceea ce a însemnat interbelicul.
Matei Udrea: Nu mi-aţi răspuns la întrebare. Credeţi că, în momentul de faţă, România mai este o democraţie sau este un regim hibrid?
Daniel Şandru: Aici vă spun ca politolog. Dacă ar fi să import o sintagmă care să califice statutul actual al regimului politic democratic, ar fi cea utilizată de Mattei Dogan, un politolog francez de origine română, cu privire la democraţia interbelică: e o democraţie mimată!
Matei Udrea: Democraţie mimată?
Daniel Şandru: O democraţie mimată! Dar trebuie să avem în vedere că ne aflăm într-o stare de excepţie. Şi nu doar noi, ca români, ci întreaga Europă, întreaga lume occidentală. Pentru că apare următoarea întrebare: cât de toleranţi putem fi cu cei intoleranţi la adresa democraţiei?
Matei Udrea: Asta e o întrebare, dar mai sunt şi alte semne, domnule Şandru. Câte luni au trecut de când prevedea legea că trebuie, de exemplu, organizate alegeri pentru primărie la Bucureşti?
Daniel Şandru: Da, s-a depăşit termenul, e adevărat…
Matei Udrea: Coaliţia aflată la guvernare face şi anul acesta ca şi anul trecut, adică jonglează cu nişte prevederi legale foarte clare. Se spune că unde-i lege, nu-i tocmeală. Dar vedem că aici, în funcţie de conjunctură, de ce vrea coaliţia, putem eluda legile. Este, într-adevăr, această tabără extremistă, suveranistă, despre care aţi spus şi dumneavoastră, dar de obicei calificarea regimului o dau cei care sunt la putere. Adică ei sunt cei veniţi să respecte legile, să facă un regim democratic. Opoziţia poate să ţipe, poate să facă nişte mitinguri, poate să arunce cu nişte pietre, să scoată nişte steaguri, dar nu are pârghiile, n-are instituţiile.
Daniel Şandru: Bun. Acum subliniez, şi vă rog să menţineţi această subliniere: ca politolog, eu pot să accept faptul că o guvernare de coaliţie este întotdeauna dificilă, mai ales în contextul în care, repet, nu vorbim de o stare de normalitate în întreaga Europă, nu doar în România. Pe de altă parte, tot ca politolog, trebuie să spun că, din păcate, inclusiv partidele mainstream din coaliţie – şi mă refer la cele două mai importante, Partidul Social Democrat şi Partidul Naţional Liberal – atunci când au avut de făcut o alegere ca partide guvernamentale, au ales efectul de imitaţie. Când ne aflăm faţă în faţă cu populismul şi cu provocarea pe care acesta îl aduce, cu extrema dreaptă, cu extremiştii, noi ce alegem? Să avem un efect de recalibrare! Adică hai să vedem populiştii ca pe un barometru al democraţiei care ne arată ce funcţionează prost, să încercăm să găsim soluţii imediat, sau să intrăm în efectul de imitaţie! Să încercăm să fim, la rându-ne, populişti mai moderaţi şi să încercăm să preluăm, să aducem din nou electoratul acasă. Să-l luăm de la populişti. Din punctul meu de vedere, atât cât am putut vedea la nivel discursiv în spaţiu public, reprezentanţii Partidului Social Democrat au anunţat că renunţă la progresism, deci la o valoare socialistă care i-a făcut membri în Internaţionala Socialistă, iar reprezentanţii Partidului Naţional Liberal văd, mai nou, că pun în coada liberalismului şi o formă de conservatorism. Eu sunt curios, şi ca membru al Partidului Naţional Liberal, ce înţeleg colegii mei prin conservatorism. Vorbim de conservatorismul valabil de la Edmund Burke până la Robert Nisbet sau de conservatorismul ăsta religios pe care îl vedem la AUR? Că dacă e ăsta, mă tem că e o mare eroare! La fel şi în cazul PSD-ului, un partid social-democrat care vine cu valorile familiei tradiţionale, religiei şi celelalte care ţin, iarăşi, de zona AUR. Deci, eu cred că în momentul de faţă ne aflăm într-o situaţie în care partidele principale din coaliţie au mizat, mizează sau vor miza pe un efect de imitaţie, să imite populismul, având credinţa că vor aduce electorat dacă vor avea acelaşi tip de discurs, poate unul uşor mai moderat decât cel al extremiştilor. Eu spun că e o eroare foarte mare! De fapt, ar fi trebuit să mizeze pe un efect de recalibrare! Adică să ia imediat măsuri şi de natură economică, dar şi de natură discursivă şi simbolică, dublate de fapte care să permită să se înţeleagă că, aşa cum ele, fragile, greoaie, cu proceduri, democraţia şi libertatea sunt valori care trebuie prezervate dincolo de promisiunile unui mesianism salvaţionist pe care îl propun societăţii româneşti cei care se înscriu în zona extremelor. A opta acum pentru acest efect de imitaţie, cum îl numesc eu, adică de a prelua de la extremişti narativele lor, poate într-o formă mai moderată, sperând să ai câştig electoral, mi se pare că este nu o naivitate, ci o opţiune pentru sinucidere politică! Pentru că eu, ca politolog, pot spune aşa: în momentul în care pe 19 mai ai avut rezultatele la prezidenţiale, te uiţi şi vezi că ai 55% care au votat pro-european. Aceştia trebuie prezervaţi. 45% sunt într-o zonă pentru care nu sunt vinovaţi. Ei nu sunt vinovaţi că au ajuns acolo. E limpede cu oamenii aceia – şi aici putem discuta mult – au nişte nemulţumiri, trebuie ascultaţi, trebuie găsite soluţii pentru ei. Dar au fost instrumentalizaţi, au fost folosiţi! Şi atunci, priveşte în perspectivă şi spune: mai ai trei ani şi jumătate – atenţie, vorbim de 19 mai, da? Când mai erau trei ani şi jumătate până la alegerile parlamentare din 2028 – care sunt mecanismele prin care îi poţi păstra pe cei 55% care cred în valorile democratice? Pentru că a spune că vom aduce din cei 45% în tabăra pro-europeană prin educaţie e, iarăşi, o naivitate! Sigur că educaţia e principalul factor, dar educaţia produce efecte pe termen lung! Adică efectele educaţiei le vom vedea pe termen lung. Tu ce faci în trei ani şi jumătate? Cum prezervi democraţia? Şi vezi şi cum s-au luat măsurile pentru reformă! Care e necesară, care trebuie susţinută. E limpede că suntem la fundul sacului. Păi, mă tem că cei mai afectaţi au fost tot din zona ălora care, ca şi mine, ca şi dumneavoastră, cred în valoarea unei societăţi democratice! Ei au fost primii afectaţi, în timp ce, în oglindă, vezi tot felul de personaje care au nişte salarii de neimaginat la instituţii de stat, vezi o permanentă bâlbâială şi vezi o permanentă amânare a deciziilor din cauza anumitor neînţelegeri la nivelul coaliţiei. Repet: toate lucrurile astea le spun ca politolog! Lucrurile astea sunt observabile, sunt vizibile. Şi atunci e limpede că vei crea o stare, la nivelul societăţii, de permanentă nemulţumire. Nemulţumirea asta deja există, ea se va acutiza şi nu cred că soluţiile prin care principalele partide ale coaliţiei să devină mai conservatoare sunt cele care vor putea menţine parcursul democratic al României.
„Nu-mi voi lega niciodată numele de desfiinţarea unei astfel de instituţii care mi se pare cu atât mai importantă în această perioadă şi că, dacă lucrul acesta se va întâmpla, voi fi primul care va protesta! Inclusiv printr-o demisie!“
Matei Udrea: Ultima întrebare vizează postura dumneavoastră de preşedinte la ICCMER. V-aş întreba ce se mai poate face pentru a combate această traiectorie a evenimentelor care se petrec în România. Pare că toată lumea ştie către ce ne îndreptăm şi, în acelaşi timp, ori nimeni nu face nimic, ori pur şi simplu se iau decizii greşite.
Daniel Şandru: Eu am preluat acest mandat acum trei ani şi jumătate. Problema, mai întâi, a monitorizării fenomenului nostalgiei şi, ulterior, a încercării de a-l combate a fost una dintre principalele preocupări pe care le-am asumat în mandatul meu. Nu voi vorbi despre mandatele anterioare, nu e treaba mea şi nici nu vreau să mă raportez la ele, însă vă pot asigura că şi eu, şi colegii mei, adică 19, câţi suntem cu toţii ca experţi, dincolo de aparatul-suport al institutului, am lucrat în aceşti ani şi am tras nenumărate semnale de alarmă!
Matei Udrea: La cine au ajuns aceste documente ale dumneavoastră, prin care sesizaţi că se petrece ceva periculos?
Daniel Şandru: Le-am făcut şi publice! Am făcut comunicate de presă, am organizat evenimente, am susţinut caravane cinematografice cu filme precum „Libertate“, al lui Tudor Giurgiu, sau „Anul Nou care n-a fost“…
Matei Udrea: Dar la nivelul conducerii statului, la cine au ajuns aceste mesaje?
Daniel Şandru: Ce vă pot spune este că încă din ianuarie anul acesta am informat Cancelaria prim-ministrului şi am avut o primă întâlnire cu privire la pericolul instrumentalizării politice a nostagiei după comunism. Am avut o primă întâlnire cu reprezentanţi ai mediului academic şi ai societăţii civile, întâlnire care s-a desfăşurat în februarie, la Institutul de Istorie Nicolae Iorga. La această întâlnire a participat şi domnul secretar de stat Dragoş Hotea, din cancelaria prim-ministrului, care răspunde de politicile memoriei, adică de noi şi de Institutul Elie Wiesel. Urmare a acelor prime discuţii am creionat un draft de plan de acţiune pentru conştientizarea crimelor comunismului în România şi combaterea nostalgiei după comunism. A fost informată Cancelaria prim-ministrului în acest sens, a fost informată şi Administraţia Prezidenţială. A apărut perioada dintre guvernul lui Ciolacu şi cel al lui Bolojan. Imediat cum a venit noul premier cu noul şef al cancelariei, cu noul şef al SGG (Secretariatul General al Guvernului – n. red.), de care noi depindem din perspectivă bugetară, am informat aceste structuri din nou. Iar pe data de 1 septembrie, dacă nu greşesc, prim-ministrul Ilie Bolojan a emis o decizie prin care s-a constituit grupul de lucru care să pună în aplicare acest plan de acţiuni.
Matei Udrea: Puteţi să ne spuneţi, în linii mari, principalele obiective ale acestui plan de acţiune?
Daniel Şandru: O să vă spun, înainte de toate, că în acest grup de lucru sunt implicate foarte multe ministere, de la Ministerul Public, MAI, până la Ministerul de Justiţie, Ministerul Educaţiei şi alte instituţii aflate în subordinea Guvernului român, aşa cum este Institutul Naţional de Administraţie, spre exemplu. Noi vizăm, în primul rând, elemente de ordin educaţional, dar care să însemne, practic, ieşirea din biblioteci şi din Universităţi şi a merge spre straturile profunde ale societăţii. Pentru că sondajul pe care l-am făcut în iulie şi l-am dat publicităţii ne arată clar unde trebuie să mergem: în urbanul mic şi mijlociu şi în rural. Acolo trebuie să ajungem! Acolo trebuie să ajungem cu mesajele noastre şi asta se poate face în timp scurt.
Matei Udrea: Şi care ar fi pârghiile? Cum aţi reuşi să ajungeţi?
Daniel Şandru: Prin caravane educaţionale, prin sprijinul pe care-l putem avea la Ministerul Educaţiei, prin casele Corpului Didactic existente în fiecare judeţ, prin formarea profesorilor de istorie care urmează să predea. Sunt 7.000 de profesori de istorie care ar urma să predea disciplina asta obligatorie (istoria comunismului în România – n. red.) şi acum colegii mei definitivează un ghid de predare a manualului. Prin diverse programe care să se desfăşoare în regiunile României sub forma universităţilor şi şcolilor de vară, prin programe de formare pentru funcţionari publici, pentru magistraţi care să ştie ce a însemnat totalitarismul în România, prin programele de formare a poliţiştilor. Cred că şi avem un program-pilot cu poliţiştii de la Buzău. Chiar săptămâna trecută am avut o discuţie cu cineva de acolo. Deci, sunt acţiuni concrete, nu mai sunt vorbe! Ideea este că pe data de 28 octombrie avem o nouă reuniune a grupului de lucru în care aprobăm draftul acestui plan, care trebuie finalizat până în decembrie cu termene concrete, încât să poată intra la aplicare din anul următor. Deci, asta e ce am putut face instituţional, având perspectiva faptului că nostalgia instrumentalizată politic reprezintă un pericol la adresa democraţiei româneşti. Dar gândiţi-vă că toate astea s-au întâmplat pe un fond în care noi discutăm despre o posibilă comasare, despre posibile desfiinţări de instituţii. Şi nu vă ascund că e vizat în aceste discuţii inclusiv institutul pe care îl conduc! Dar vă asigur că, în ce mă priveşte, nu-mi voi lega niciodată numele de desfiinţarea unei astfel de instituţii care mi se pare cu atât mai importantă în această perioadă şi că, dacă lucrul acesta se va întâmpla, voi fi primul care va protesta! Inclusiv printr-o demisie!
Matei Udrea: Vă mulţumesc foarte mult!
Daniel Şandru: Şi eu vă mulţumesc!
