Scriitoarea Doina Ruşti răspunde chestionarului News.ro şi face o radiografie limpede a vieţii în comunism şi a ceea ce a câştigat România la 36 de ani de la Revoluţia din 1989. „Îmi dau seama că am scăpat de o autoritate opresivă şi suntem într-o lume în care nu mai există nicio autoritate, ci doar faptele oportuniştilor de lux”, spune scriitoarea. Ea explică, pentru nostalgicii perioadei comuniste cum se trăia înainte de 1989 şi ce a însemnat teroarea acelor ani.
„Am auzit vorbindu-se cu nostalgie despre comunism şi mi-am amintit că, în anii tulburi şi tulburaţi ai ceauşismului, lumea din jurul meu începuse timid să laude perioada interbelică. Trebuie să spun că la şcoală învăţam asiduu despre cât de neagră fusese perioada dintre războaie, plină de asupriri şi de nedreptăţi şi, mai ales, de legionari. Totuşi, cineva îmi spunea zilnic că fuseseră şi lucruri bune pe-atunci. Eram prin liceu şi am început să citesc obsesiv literatură interbelică, cu intenţia deliberată de a-mi face o idee despre societate, despre libertăţile individului. Citeam şi literatura admisă, dar şi pe cea interzisă sau ascunsă, căutând-o pe la fondul secret, prin bibliotecile particulare. Mă învârteam printre latinişti, oameni formaţi în vechea societate, şi vânam cărţi. Puţine romane au rămas în afara sferei mele de interes şi, aşa, am descoperit o societate care, oricum, era mai bună decât a noastră. Am aflat cu uimire că Cezar Petrescu, scriitor deloc agreat de comunişti, scrisese, în afară de romane, proză fantastică, dar şi multe povestiri sociale, de unde chiar îţi puteai face o părere despre lumea trecută. Am ajuns la romanul popular, am citit G.M. Zamfirescu, Bellu sau Branişte şi Dessila, cu intenţii documentare”, povesteşte scriitoarea.
Ea subliniază că „auzindu-i azi pe nişte tineri lăudând vremea lui Ceauşescu, mi-am adus aminte de modul în care am ajuns la interbelici şi m-am întrebat: cum au ajuns ei la ceauşism? Prin literatură? Oare cum ar mai fi gustat astăzi un roman dintre cele considerate subversive în ceauşism? Ca, de pildă, Prins al lui Petru Popescu? Sau miile de pagini care blamau stalinismul, dar nu se atingeau de Ceauşescu? Ce mai spune azi proza mare a comunismului, gen Vânătoarea regală de D.R. Popescu, În absenţa stăpânilor de Breban, Lumea în două zile de Bălăiţă, Galeria cu viţă sălbatică de Ţoiu, Îngerul a strigat al lui Fănuş Neagu? Nu cumva ar arăta o faţă acceptabilă a comunismului? Cum ajungi la lumile care au fost? Cum faci comparaţii? Am apucat comunismul timp de trei decenii şi chiar naşterea nostalgiei pentru interbelic, şi încă trei decenii de postcomunism. Comparaţiile pe care le voi face sunt trăite, subiective, legate pentru totdeauna de viaţa mea”.
Viaţa cotidiană
Comunismul a fost o societate a controlului aproape total. Programul ţi-era făcut, nu aveai cum să ieşi din el. Am primit repartiţie la sfârşitul facultăţii, care era după noroc: uneori erau posturi bune, alteori jalnice. Am avut noroc: am ajuns într-un oraş. Odată repartizat, trei ani nu te puteai mişca de-acolo. Iar după aceea, oricum nu aveai unde să pleci. Nu exista demisie. Cine îşi dădea demisia nu mai era angajat nicăieri.
Norma de profesor era înfiorătoare. Am ajuns la un liceu unde predam de dimineaţa, de la ora 7, şi până noaptea târziu, când se termina seralul, cu câte o oră de pauză printre orele de curs, încât nu puteai să pleci de acolo. Se muncea şi sâmbăta (săptămâna de lucru era de şase zile), iar duminica aveam diverse activităţi: patriotice, festive, civice. Dacă nu era nimic de făcut, oricum păzeam liceul, adică „făceam de permanenţă”. Periodic eram duşi în fabrici cu elevii, ori de câte ori trebuia crescută producţia. Toamna mergeam pe câmp, în special la culesul porumbului şi al roşiilor. Săptămânal, elevii făceau ore de premilitară, ca să fie pregătiţi pentru război, iar periodic mergeam cu ei la trageri, unde fiecare elev era învăţat să tragă cu puşca şi să ochescă o ţintă. Fiecare era evaluat.
Acasă era frig. În ultimul deceniu al dictaturii aveam cartele de pâine (250 de grame pe zi), zahăr (500 de grame pe lună), ulei (500 ml pe lună). Restul alimentelor erau „pe apucate”.
Pe lângă acest program, erau şedinţele ideologice (de partid, de sindicat, de învăţământ ideologic). În şcoala mea era un singur om nemembru de partid, care, oricum, era obligat să asiste la şedinţele de partid. Revistele literare aveau poza lui Ceauşescu pe prima pagină, sălile de clasă aveau portretul lui.
Aşa cum am povestit în Fantoma din moară, am trăit 30 de ani cu impresia că limba unui monstru mă linge continuu pe ceafă.
Am citit zilele trecute că Ceauşeştii n-ar fi avut parte de un proces corect. Drept să vă spun, când a căzut regimul, nici nu mi-a trecut prin minte că Ceauşescu va fi judecat. Mă aşteptam să fie închis sau împuşcat pe loc. Pierdusem de multă vreme măsura justă, ideea de justiţie.
Viaţa privată
De cum te angajai, erai împins din toate părţile să te căsătoreşti şi să faci copii. Respectiv, câţiva membri ai comunităţii te întrebau zilnic ce ai de gând cu viaţa ta privată. Plăteai o taxă de celibat care înceta nu după ce te căsătoreai, ci după ce aveai primul copil. Nu intrai pe lista de locuinţe dacă nu erai căsătorit. Oricum, locuinţele pentru omul mediu erau apartamente comune. Iniţial, am locuit cu încă o tipă în aceeaşi cameră, într-un apartament locuit de încă patru persoane. Bucătăria era comună, baia era „pe apucate”.
După ce am avansat şi am căpătat vechime, am primit o cameră în alt apartament comun, locuit de familii cu mulţi copii, dar unde aveam o cameră doar a mea. Avea 3/3 şi ieşire în balconul comun. Când m-am măritat, am primit două camere într-un apartament comun, locuit de doar două familii. Odată căsătorit, intrai în sistem, erai şantajabil.
Avortul era interzis, pedepsit cu închisoarea; anticoncepţionalele şi prezervativele erau mărfuri de contrabandă.
Între plăcerile permise se aflau tutunul, cafeaua şi alcoolul. Cele mai căutate ţigări erau Carpaţi fără filtru, de Sfântul Gheorghe, fumate cu portţigaret din lemn de cireş. Băutura se găsea mai uşor, în special bere şi vin, deşi nu-mi mai amintesc ce mărci. Cafeaua – nechezol, din orz prăjit, cicoare şi alte ingrediente. Paşapoartele pentru excursii în ţări socialiste se obţineau greu sau deloc. Vacanţele erau mai mult excursii şi drumeţii cu cortul.
Viaţa intelectuală
Cititul era cel mai la îndemână, dar şi cărţile se procurau „la negru”. Când apărea o carte, toată lumea o citea, mai ales că circula imediat zvonul că va fi interzisă, că trebuie citită acum, cât se mai poate; în categoria asta intrau Cel mai iubit dintre pământeni, Arta conversaţiei şi Balanţa. Apăreau şi traduceri, mai greu de procurat, în general din clasici sau din literatura sud-americană. Spre finalul dictaturii se traduceau şi multe cărţi de aventuri, cu acţiunea plasată în epoci îndepărtate.
Cât priveşte literatura română contemporană, te obligau s-o cumperi, pusă în pachet cu câte o carte străină mai căutată, ceea ce a creat aproape o aversiune faţă de ea. La ieşirea din librărie era un coş unde lumea arunca aceste cărţi băgate abuziv la pachet, de unde erau luate şi puse din nou în pachete.
O dată la câteva luni ceream audienţă la partid, la cel care conducea partidul în judeţ, şi solicitam recomandare pentru a mă înscrie la doctorat. Răspunsul era invariabil acelaşi: intelectualiceşte, nu eram demnă.
Lecturile în biblioteci erau şi ele restrânse. Exista un fond secret şi, ca să citeşti acolo, depuneai cerere, aveai nevoie de recomandări, aşteptai luni şi, uneori, primeai permisiunea de a citi.
Nu te puteai abona la reviste străine. Doar institutele socialiste aveau acest privilegiu, şi el limitat la revistele considerate neduşmănoase pentru societatea socialistă. La institute nu avea acces omul mediu.
Nu puteam să public, să intru într-o editură. Nu puteam să mă înscriu la doctorat. Nu aveam timp să mă gândesc la nimic.
Nimeni nu-şi expunea opinii diferite de linia Partidului. Nimeni nu critica sistemul, ideologia, conducătorul. Puteau fi criticaţi micii comercianţi, escrocheriile mărunte, dar şi acestea cu măsură. Recompensele erau atribuite după criterii prestabilite, în funcţie de activitatea de partid, dar mai ales după o democraţie de plastic: venea o circulară prin care se spunea că între recompensaţii din acel an trebuia să fie obligatoriu o femeie sau că, în funcţiile de conducere (la partid sau în administraţie), trebuiau să fie obligatoriu doi bărbaţi cu studii tehnologice şi o femeie cu studii umaniste.
Ce am câştigat după Revoluţie?
În primul rând, am câştigat dreptul de a progresa intelectual. Oricine se poate înscrie la doctorat, oricând, de câte ori vrea. Dar doctoratul nu mai are valoare.
Am căpătat acces nelimitat la informaţie, prin internet, reţele şi, mai nou, AI. Dar informaţia de astăzi poate fi manipulată, folosită subtil în aceeaşi direcţie a controlului.
Omul postcomunist are acces la orice carte, dar nu mai are motivaţia de a citi.
Din zona interdicţiilor comuniste de tot felul a luat naştere excesul generalizat. În mod straniu, butada comunistă „să facem totul” a devenit un fel de deviză socială, tradusă în credinţa că nimic nu e imposibil – dacă vrei, poţi. Aceasta a creat o clasă de asalt, alcătuită din succese aparente sau de scurtă durată.
Poţi să-ţi cumperi tot ce visezi, dacă ai bani. Iar ca să-i obţii, nimic nu e cu adevărat interzis, nimic nu este în mod decisiv condamnabil. Orice lege poate fi încălcată.
Fiecare poate să muncească oriunde, să-şi dea demisia şi să aibă mai multe joburi, dar idealul lumii de azi este să nu muncească deloc. A apărut o nouă clasă, a liber-profesioniştilor, a oamenilor afiliaţi ingenios la bugetul comun. Aici intră cei specializaţi în proiecte, asociaţi în firme mari, care fac imposibil accesul omului mediu la o aplicaţie. Tot aici este afiliată şi tagma consilierilor, consultanţilor, asistenţilor personali – cei mai mulţi plătiţi fără să muncească.
În momentul de faţă, fiecare poate să-şi spună opinia, dar dacă această opinie nu este validată de o autoritate oportunistă (un grup dominant, de exemplu), omul cu opinii diferite este pur şi simplu eliminat. Argumentul devine o pierdere de timp. Am auzit recent că a vorbi despre istorie ar fi insipid.
Nu mai există un dictator de tipul lui Ceauşescu, ci o dictatură a intereselor momentane. Lumea de astăzi este împărţită în două categorii distincte: actanţi şi pacienţi (ca să-l luăm peste picior pe Bremond). Având în vedere aceste „cuceriri” şi extinderea lor, nu cred că nostalgia pentru comunism are vreo importanţă. Ea nu recuperează trecutul, ci îl simplifică până la fals. Libertatea nu se pierde doar atunci când ajungi într-un lagăr, ci prin oboseală, prin abandonul criteriilor, prin sfidarea logicii faptelor.
Cine e Doina Ruşti
Doina Ruşti, prozatoare cu 40 de titluri traduse în peste 15 limbi, a scris romane cu miză socială, ca „Fantoma din moară” (2008), „Lizoanca la 11 ani” (2009), „Logodnica” (2017), dar este mai ales cunoscută prin trilogia fanariotă, compusă din romanele „Homeric” (2019), „Mâţa Vinerii” (2017) şi „Manuscrisul fanariot” (2015). A mai publicat „Zogru” (2006), „Cămaşa în carouri” (2010), „Omuleţul roşu” (2004), „Mămica la două albăstrele” (2013), „Paturi oculte”, şi două volume de povestiri. Cel mai recent roman al său este „Zavaidoc în anul iubirii” (2024). Aproape toate scrierile sale au fost reeditate în mai multe ediţii, iar recent a apărut o serie de autor, compusă din 6 volume. Între cele mai recente romane traduse, amintim ediţia a doua a romanului „L’omino rosso” (2021, Roma), „The Book of Perilous Dishes” (2022, 2024, Londra), „Zogru” (2022, Marsilia) şi „A malom kísértete” (2024, Budapesta). A primit Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor din România/2008 şi Premiul Ion Creangă, al Academiei Române/2009.
Doina Ruşti a înfiinţat grupul Ficţiunea, este scenaristă şi ţine un curs de scriere creativă la Universitatea din Bucureşti. Are titlul academic de profesor univ. dr., cu specializarea în istoria culturii şi civilizaţiei universale pentru film.
