România trebuie să abandoneze starea de expectativă şi să devină pro-activă, să iniţieze imediat o dezbatere cu Franţa, Marea Britanie şi celelalte puteri de pe continent privind crearea unei umbrele nucleare europene care să aibă desfăşurate componente inclusiv în ţara noastră, sugerează Corneliu Bjola, profesor de studii diplomatice la Oxford, într-un interviu acordat News.ro.
Sunt mai multe erori pe care România le comite în acest moment, observă Corneliu Bjola. Situaţia la nivel mondial se schimbă cu o mare viteză, iar pentru Europa singura opţiune rămasă este să realizeze cât mai rapid o integrare mai profundă. În caz contrar, epoca bunăstării începută după Al Doilea Război Mondial se va încheia foarte repede şi brutal. În acest context, România se prezintă cu o lipsă de viziune. Timpul nu este în favoarea celor care iau decizii încet. Ideea că noi ne putem permite să stăm observatori şi să calculăm foarte atent fiecare mişcare este în acest moment extrem de păguboasă, subliniază Corneliu Bjola.
Deja s-au comis nişte greşeli mari. Decizia României de a nu contribui cu trupe la forţa de menţinere a păcii în Ucraina după încheierea războiului este, de fapt, o victorie a războiului hibrid care se poartă de zece ani contra poporului român. Conducerea statului a cedat, s-a lăsat paralizată de acest război şi a luat decizia greşită de a nu participa cu trupe într-un loc unde noi avem interese directe. Am contribuit cu trupe în Irak şi Afganistan, dar nu mergem în Ucraina, de a cărei independenţă depindem atât noi, cât şi Republica Moldova.
În opinia sa, o altă eroare majoră a comis Nicuşor Dan pe plan intern, unde a neglijat prioritatea sa numărul unu, combaterea războiului hibrid. Au trecut peste 6 luni şi n-a făcut încă nimic în această direcţie, deşi s-ar fi impus o acţiune fermă încă din prima zi de mandat. Aici apare o diferenţă majoră comparativ cu Maia Sandu, care încă din prima clipă a intrat cu buldozerul în reţelele de manipulare şi dezinformare, înţelegând că acestea reprezintă pericole majore pentru statul moldovean, spune Corneliu Bjola.
Agresivitatea Administraţiei Donald Trump în privinţa Groenlandei a dus la o schimbare de atitudine a liderilor europeni, observă politologul. Aceştia au înţeles că împăciuitorismul nu funcţionează şi că, de fapt, această strategie folosită în ultimul an l-a încurajat şi mai mult pe Trump. Aşa că acum înregistrăm o schimbare majoră, Europa trasează nişte linii în faţa americanilor.
Ca să supravieţuiască acestor crize multiple interne şi externe, Europa are de făcut trei lucruri majore, spune Corneliu Bjola: „1) intern, trebuie să aibă grijă cum rezolvă problema populistă, 2) să facă o mai mare integrare, pentru că prosperitatea şi securitatea lor depinde de acest lucru şi 3) să cultive mult mai bine aceste relaţii economice, de securitate şi diplomatice cu Canada, cu ţările din Pacific şi să creeze această comunitate mai largă, ca un bloc care, într-adevăr, poate să facă faţă cu succes şi Chinei, şi Rusiei şi, dacă este cazul, Statelor Unite“.
Citiţi întregul interviu cu politologul Corneliu Bjola în rândurile de mai jos.
„Ăsta este rolul războiului hibrid, să paralizezi decizia politică! Şi asta s-a reuşit, din păcate, în România! Dacă vă uitaţi în Strategia de Securitate, nu s-a discutat nimic de construcţia europeană. E o lipsă de viziune. Timpul nu este în favoarea celor care iau decizii încet! Ideea că noi stăm oarecum observatori la acest lucru şi ne calculăm mişcarea este foarte păguboasă!“
Matei Udrea: Bună ziua, domnule Corneliu Biola, vă mulţumesc pentru timpul pe care mi-l acordaţi.
Corneliu Bjola: Vă mulţumesc şi eu pentru oportunitate.
Matei Udrea: Aş deschide dialogul nostru cu o întrebare mai degrabă retroactivă. V-aţi fi imaginat în 2022 că Uniunea Europeană ar putea ajunge într-o situaţie de confruntare cu Statele Unite?
Corneliu Bjola: Bun, în 2022 era preşedintele Biden, care trebuie să spun că era poate ultimul preşedinte care a trăit în Războiul Rece şi ultimul preşedinte care intra în această paradigmă de lume multilaterală, de relaţie transatlantică puternică, acea lume pe care Statele Unite au creat-o în 1945. Dar eram temător, văzusem primul mandat al preşedintelui Trump şi cred că se anticipau câteva semnale că relaţia va fi diferită în al doilea mandat. Ce ni se pare nouă surprinzător, în momentul de faţă, pe mine nu mă surprinde aşa tare. De ce? Pentru că multe din ideile pe care le vedem acum translatate în politică de administraţia americană au fost discutate în perioada de campanie electorală. Ne aducem aminte, de exemplu, reţinerea faţă de finanţarea Ucrainei. Acea finanţare care venea aprobată de Administraţia Biden a fost blocată în Congres după alegerile de midterm (de la mijlocul mandatului – n. red.). Ulterior au apărut alte elemente legate de faptul că preşedintele Trump, la momentul respectiv, gândea mult diferit. Îmi aduc aminte de un interviu cu un director de fundaţie a Proiectului 2025, care era foarte aliniată, organiza evenimente cu Viktor Orban, de exemplu, la Washington şi care vorbea în termeni foarte peiorativi despre europeni şi despre Uniunea Europeană. În martie anul trecut, în 2025, a avut loc un eveniment important organizat la Washington, în care ideile pe care le vedem acum în Strategia de Securitate naţională, care a fost publicată în decembrie, au fost discutate cu subiect şi predicat! Deci, au fost paşi care au premers tot ce vedem în momentul de faţă. Nu a venit numai dintr-o retorică, să spunem, personală a preşedintelui, ci este vorba de o cristalizare oarecum doctrinară, ideologică, care poziţionează Statele Unite într-o altă lume. Nu mai este acea lume post-1945 creată de Statele Unite, ci este o lume care seamănă, să spunem, cu Secolul XIX: sfere de influenţă, cel care are puterea mai mare domină tot. Şi pe care le-am văzut pe toate spuse destul de clar în doctrina de securitate (a SUA – n. red.). Deci, ce vreau să spun este că semnale erau: exact acestea pe care le vedem în momentul de faţă. Mulţi din Europa şi inclusiv România n-au vrut să le creadă, au crezut că e vorba numai de retorică, dar era substanţă în spatele acestui lucru. De unde a plecat această poziţionare, acesta e un subiect mai larg legat de războaiele din Irak, din Afganistan, de situaţia economică a Statelor Unite în urma procesului de globalizare. Explicaţii se găsesc. Ce vreau să spun este că aceste semnale au fost văzute de cei care le urmăreau.
Matei Udrea: Mai are rost să vorbim în acest moment despre vreo alianţă Statele Unite – Uniunea Europeană, alta decât una strict mercantilă?
Corneliu Bjola: Eu cred că da, pentru că în momentul de faţă această doctrină pe care o vedem pusă în practică nu este unanimă, nu este universală. Chiar şi în cadrul Administraţiei Trump sunt nuanţe diferite, sunt facţiuni care văd diferit. Şi s-a văzut, de exemplu, în cazul Venezuela. JD Vance (vicepreşedintele SUA – n. red.) era oarecum în planul secundar, pentru că JD Vance reprezintă o facţiune mult mai izolaţionistă, care nu vrea ca Statele Unite să fie amestecate în aventuri politice. El a venit abia ulterior şi a susţinut. Alţii sunt mai expansionişti, cum vedem în cazul Groelandei. Se vorbeşte şi de Canada. Dar ce ar trebui să-i intereseze pe europeni este facţiunea de republicani din Congres, acea facţiune care încă apreciază relaţia şi care se află totuşi în anumite poziţii de vârf. Şi mai ales pe partea democrată a republicanilor care apreciază relaţia transatlantică. Nu exact la nivelul la care îl ştiam noi până în 2022 sau până în noiembrie 2024, dar încă apreciază relaţia transatlantică nu numai pe considerente de valori, că suntem o comunitate care împărtăşim aceleaşi valori de drepturile omului, de democraţie – mă refer la această fracţiune de republicani din Congres – dar şi la faptul că ei văd foarte realist şi foarte pragmatic partea europeană ca un aliat, ca o forţă de multiplicare a influenţei americane. Şi acesta este elementul important pe care în momentul de faţă izolaţioniştii şi expansioniştii din Administraţia Trump nu-l văd: ideea că europenii, aşa cum sunt ei, întotdeauna au amplificat influenţa americană mai ales într-o confruntare pe care, de exemplu, o ai cu China, unde partea americană este mult mai sensibilă sau îngrijorată de acest subiect. Pe partea europeană cred că tonul s-a schimbat. Am văzut asta la preşedintele francez, la preşedintele german. Până în momentul de faţă era un ton de împăciuitorism, ideea fiind: „Suntem sub presiune în Ucraina, avem nevoie de Statele Unite pentru a continua această susţinere militară, vom plăti noi tot – şi asta se întâmplă în momentul de faţă, europenii plătesc toată finanţarea pentru războiul din Ucraina! – acceptăm o anumită relaţie asimetrică – vezi tarifele asimetrice pe care Statele Unite le-au impus Europei – dar facem totul motivaţi de două considerente. 1) ca să menţinem Statele Unite angrenate în acest sprijin pentru Ucraina, 2) îl menţinem pentru că până în 2030 vrem să devenim mult mai independenţi din punct de vedere militar. Adică să câştigăm timp“. Şi asta a fost conduita liderilor europeni până săptămâna aceasta, când perspectiva Groelandei a schimbat-o. Pentru că vedem un anumit clash, un anumit conflict, apropo de sfere de influenţă, să spunem, în care se trasează linia şi în care Statele Unite au zis: „Îmi pare rău, Groenlanda nu e în zona voastră, este în zona noastră! Şi s-ar putea şi Canada, dacă ne gândim mai mult!“. Europenii au decis în aceste condiţii să schimbe tonul şi au înţeles că împăciuitorismul alimentează oarecum, să zicem, atitudinea mult mai determinată a Administraţiei Trump. De aici vedem această reacţie în care se trasează linii: „Nu! Nu vom accepta totul cu orice preţ, de aici încolo vom fi mult mai determinaţi!“. Adică o anumită determinare este confruntată cu alt tip de determinare. Ăsta este un semnal, o să vedem în ce măsură este un semnal consecvent pe care europenii îl susţin, având în vedere că parametrii principali de la care au plecat, acest conflict pe care-l au la graniţă cu Rusia, prin Ucraina, încă persistă. Dar logica lor aceasta este în momentul de faţă: orizontul 2030. Toate aceste programe, de REARM (programul de reînarmare finanţat de UE – n. red.) pe care l-au pus în practică este să creeze o industrie de armament şi o capacitate de operare independentă în cadrul NATO. Nu sunt acum, deocamdată, acolo. Le lipsesc elemente nu numai pe partea condiţională, dar – ce contează şi mai mult – pe partea de intelligence. Se pot face multe, dar aici suntem, în momentul de faţă. Eu sper că relaţia transatlantică se va recalibra, dar nu poate fi recalibrată dacă numai o parte cere tot şi cealaltă parte stă pasivă. De aici vine reacţia europenilor în care promit să fie mult mai tranzacţionalişti şi mult mai fermi în situaţia respectivă şi să convingă partea americană să nu escaladeze ne-necesar. Dar să înţelegem că suntem într-o altă paradigmă, relaţiile transatlantice nu mai sunt ca acelea din 2022, sunt mult mai puţin axate pe valori – valorile contează mai puţin – şi mult mai axate pe tranzacţii. Şi aici trebuie, într-adevăr, să te adaptezi.
„Europenii au de făcut multe lucruri: 1) intern, să rezolve problema populistă, 2) să facă o mai mare integrare, pentru că prosperitatea şi securitatea lor depinde de acest lucru şi 3) să cultive mult mai bine relaţiile economice, de securitate şi diplomatice cu Canada, cu ţările din Pacific şi să creeze un bloc care să facă faţă cu succes Chinei, Rusiei şi, dacă este cazul, Statelor Unite“
Matei Udrea: Domnule profesor, Trump spune într-un interviu pentru New York Times că e dispus să sacrifice NATO pentru a obţine Groenlanda şi că doar propria sa moralitate este limita puterii pe care o are. Ce e de înţeles din aceste afirmaţii?
Corneliu Bjola: Bun, prima reacţie ar fi că este din nou o tactică de negociere prin care le spune europenilor să fie mai puţin vocali faţă de subiectul Groenlandei şi, ameninţând cu acţiunea militară, de fapt, să convingă că opţiunea mult mai raţională este o tranzacţie economică, de vânzare-cumpărare. S-ar putea să fie o tactică de negociere, din punctul acesta de vedere. Al doilea element este, iarăşi, ameninţarea cu NATO pe care a folosit-o şi în trecut. Aici e o problemă pentru Statele Unite, pentru că dincolo de faptul că sunt implicate în Europa, administraţia americană se preface că europenii nu adaugă valoare. De fapt, adaugă! Adaugă foarte mult această relaţie la influenţa americană în jurul globului. Fără bazele americane din Europa, Statele Unite ar fi mult mai greu să-şi proiecteze forţa în Orientul Mijlociu, în Africa. Aţi văzut şi în momentul confiscării vasului rusesc, acum câteva zile, că şi Marea Britanie a ajutat. Puteau americanii să facă, probabil, această operaţiune şi fără britanici, dar aceştia i-au ajutat. Deci, ce vreau să spun este că toată această ameninţare, că „ne luăm jucăriile şi plecăm“, nu ajută Statele Unite! Bazele americane sunt importante. Şi mai este partea economică: o mare parte din armamentul care este cumpărat de europeni vine din Statele Unite. Cam 60% din armamentul care a mers în Ucraina era armament american plătit de europeni. Deci, este un argument financiar care, iarăşi, Administraţia Trump, în stilul său de negociere, pretinde că nu contează. Dar contează! Şi când spune că sacrifică NATO, el încearcă să ia o carte de pe masă în această negociere, să spună: „Domnule, nu mă interesează! Eu vreau Groenlanda!“. Este o situaţie dificilă, nu cred că europenii pot să o rezolve singuri. Pentru asta au nevoie de activarea unor grupuri din Congresul american, mai ales republicani, dar care, din păcate, până în momentul de faţă nu sunt aşa vizibile. Preşedintele Trump se află, de asemenea, într-o cursă contratimp, pentru că doreşte ca multe dosare din acestea expansioniste pe care le are în vedere să le realizeze până în noiembrie, pentru că în noiembrie şansele sunt, în ciuda anumitor manevre electorale, ca el să piardă Camera Reprezentanţilor. De aceea toată această discuţie despre NATO, despre Groenlanda devine mult, mult mai dificilă pentru el, din punct de vedere politic.
Matei Udrea: Sunt utopici cei care cred că UE va evolua spre o federaţie sau o confederaţie?
Corneliu Bjola: Ţările europene au două probleme în momentul de faţă. Au o problemă internă în ţările cu partidele tradiţionale pro-europene centriste care suferă. Suferă pentru că sunt noile facţiuni, noile populisme şi în Franţa, şi în Marea Britanie, şi în Germania care au alte idei. Nu sunt ancorate la fel de bine ca partidele pro-europene în această solidaritate europeană. Şi nu sunt partide nesemnificative! Vorbim de partide care au şanse să formeze noul guvern în viitor. Deci, de aici pleacă un obstacol. Multe din aceste partide cresc şi pe fondul, să spunem, slăbiciunilor economice din ţările respective, pe care şi războiul din Ucraina şi presiunea americană tarifară le creează. La această presiune în partide se mai adaugă, apropo de ce spuneam, Strategia de Securitate naţională a Statelor Unite, care undeva, la pagina 27, Paragraful 2, Alineatul 3, vorbeşte de cultivarea rezistenţei împotriva unui proiect federal european. Iarăşi, acest lucru, repet, nu este surpriză! Acest lucru a fost pregătit! Proiectul 2025 vorbea explicit de acest lucru, oamenii n-au vrut să creadă! De ce? Pentru că Europa, ca putere economică unificată, este o problemă şi pentru China şi, mai ales, pentru Statele Unite. Este mult mai uşor să negocieze Statele Unite cu România, sau e mult mai uşor să negociezi cu Suedia sau cu Spania decât să negociezi cu Uniunea Europeană ca bloc, care are o populaţie de 500 de milioane şi care poate să-ţi facă probleme inclusiv pe ce îi interesează pe americani, zona tehnologică. Deci, această presiune va exista şi europenii trebuie să vadă cum o pot rezolva. Dar să ne aşteptăm că vor fi mişcări centrifuge. Pentru europeni, pe de altă parte, dacă vor să păstreze într-adevăr – şi aici este nevoie de antreprenoriat politic – o viziune pozitivă, exact această viziune care asigură pacea şi prosperitatea în Europa, singura soluţie este o mai mare integrare! Deci, aici este o miză foarte ridicată! Fără o mai mare integrare, tot ce vorbim despre securitate şi prosperitate ca vis european s-ar putea să termine foarte brusc. Europenii mai trebuie să facă ceva: ei trebuie nu numai să se apere, dar trebuie să se extindă! Nu vorbesc de extinderea europeană tradiţională în Balcanii de Vest şi aşa mai departe, care trebuie făcută cu cap, reformat mecanismul de decizie, ca să nu mai ai probleme gen Ungaria. Dar, în acelaşi timp, să creeze alianţe mai largi. Mă refer, de exemplu, la o alianţă cu Canada, care vrea să ţină mult mai aproape de Uniunea Europeană şi deja se vede acest lucru când Canada a fost integrată în programul de REARM european. Şi aş mai vorbi şi democraţiile liberale din Pacific: Japonia, Australia, Noua Zeelandă. Pentru că de ele ai nevoie şi ca o contrapondere faţă de ce ne aşteptăm mulţi, o creştere a influenţei Chinei în regiune. Să nu uităm, de exemplu, Australia este unul din cei mai activi susţinători direcţi pentru finanţare în Ucraina şi chiar, la un moment dat, în coaliţia de voinţă, şi-a manifesta disponibilitatea de a trimite trupe în Ucraina! De ce face acest lucru? Pentru că doreşte să ţină legături strânse cu Europa ca o contrapondere la China. Deci, sunt multe lucruri care pot fi făcute de europeni: 1) intern, trebuie să aibă grijă cum rezolvă problema populistă, 2) să facă o mai mare integrare, pentru că prosperitatea şi securitatea lor depinde de acest lucru şi 3) să cultive mult mai bine aceste relaţii economice, de securitate şi diplomatice cu Canada, cu ţările din Pacific şi să creeze această comunitate mai largă, ca un bloc care, într-adevăr, poate să facă faţă cu succes şi Chinei, şi Rusiei şi, dacă este cazul, Statelor Unite!
„România a clacat! A clacat în faţa războiului hibrid, un război hibrid care se poartă în România de 10 ani, picătură cu picătură, şi în momentul de faţă o mare parte din populaţie vede implicarea României în trimiterea de trupe în Ucraina ca fiind ceva foarte negativ“
Matei Udrea: Aţi adus foarte bine discuţia către următorul subiect şi anume comportamentul României în tot acest context complicat pe care l-aţi expus. România pare că se autoextrage din discuţiile care privesc viitorul Europei şi al Ucrainei. Nu mai departe de zilele acestea a apărut chiar o controversă pe tema faptului că România a anunţat că nu are de gând să participe cu trupe de menţinere a păcii în Ucraina după ce se termină războiul. Destul de mulţi sunt cei care au spus că am trimis trupe în Irak şi în Afganistan, unde nu aveam interese directe, şi nu trimitem pentru menţinerea păcii în Ucraina, deşi suntem direct interesaţi ca Ucraina să nu cadă sub influenţă rusească.
Corneliu Bjola: Da, dar este o probleme moştenită, oarecum! De unde a apărut acest lucru: ţineţi seama că este o picătură chinezească de dezinformare care a fost cultivată prin aceste reţele hibride şi prin care România trebuia întoarsă, trebuia împiedicată. Ne aducem aminte, de exemplu, de toate acele filme care creau anxietate cu trupele, cu tancurile care chipurile plecau de Ziua Naţională, acum un an sau doi, spre Ucraina şi multe alte probleme care ţineau de acest lucru. Deci, s-a cultivat şi s-a cedat! Ăsta este rolul războiului hibrid, să paralizezi decizia politică! Şi asta s-a reuşit, din păcate! România, într-adevăr, trebuia să fie în cu totul altă zonă! Pentru România, Ucraina contează! O Ucraină independentă păstrează şi Republica Moldova, păstrează o situaţie în care România nu are graniţă cu Rusia. Dar România a clacat! A clacat în faţa războiului hibrid, un război hibrid care se poartă în România de 10 ani, picătură cu picătură, şi în momentul de faţă o mare parte din populaţie vede implicarea României în trimiterea de trupe ca fiind ceva foarte negativ. Dar să nu uităm, România a participat cu trupe în Irak, a participat cu trupe în Afganistan, s-a achitat cu bine de toate sarcinile respective şi în zone care nu erau aşa direct legate de securitatea sa. Această atitudine ar trebui schimbată, dar nu prea s-au făcut paşi în această direcţie. Acestea fiind spuse, rolul logistic al României rămâne însă foarte important şi ceea ce s-a discutat la Paris este exact acest pilon, acest cluster care face parte din cele patru piloane de susţinere a Ucrainei în cazul unui armistiţiu în care România devine o placă turnantă mai active, faţă de ce a fost până acum, de susţinere a Ucrainei. E un punct de plecare bun, care va permite să menţină această legătură. Unde cred că trebuie lucrat mai mult este această viziune nouă, care în momentul de faţă se construieşte. Direcţia nu este foarte bine articulată, dar este foarte bine să fii la masă şi să vii cu idei constructive. Şi la ce idei mă refer: la această nouă construcţie europeană într-o lume complexă de care vorbeam mai devreme, în care Europa trebuie să fie mai integrată, înseamnă un sistem de decizie mult mai eficient, trebuie să stabilească relaţii mult mai bune cu alţi parteneri globali. Şi aici nu văd acţiune foarte puternică. Dacă vă uitaţi în Strategia de Securitate (a României – n. red.), nu s-a discutat nimic despre ţările din Pacific. Şi nu s-a discutat pentru că China, de exemplu, este absentă din acea relaţie. Nu s-a discutat nimic de construcţia europeană. E o lipsă de viziune, din păcate, o viziune care trebuie compensată. Aş mai spune ceva: timpul nu este în favoarea celor care iau decizii încet! Vedem că toată această lume de care vorbiţi – şi aţi început interviul cu referinţa la 2022 – care este în schimbare, toate aceste acţiuni au avut loc în ultimele 12 luni! Deci, ritmul în care plăcile tectonice se schimbă, se intersectează, se ciocnesc este foarte accelerat! În fiecare lună asistăm la ceva care are consecinţe internaţionale foarte-foarte mari! Ideea că noi stăm oarecum observatori la acest lucru şi ne calculăm mişcarea este foarte păguboasă! Nu calculezi, nu reacţionezi. Toate aceste lucruri nu erau greu de anticipat, erau oarecum semnale destul de clare. Faptul că nu vrei să crezi realitatea este o problemă, dar realitatea te loveşte în faţă şi, la un moment dat, va trebui să reacţionezi la ea. Dar, dacă reacţionezi târziu, eşti într-o situaţie mult mai proastă. Deci, ce vreau să spun cu acest lucru este că ar trebui schimbat ritmul de acţiune la nivel extern! Genul de „ne vedem o dată la o lună cu partenerii europeni şi ne gândim şi vedem ce facem“, politica de anii 2000-2010, nu funcţionează! Ritmul este foarte accelerat, tensiunile se acumulează, iar ideea de observator care îşi calculează mişcările foarte încet – şi vedem, în momentul de faţă, că aceste mişcări încă nu au niciun fel de concreteţe – este foarte păguboasă! Ceva trebuie să se schimbe. Am insistat şi cu dumneavoastră, am insistat şi în alte intervenţii publice, politica românească externă şi de securitate trebuie să fie mult mai agilă! „Agilă“ e cuvântul cheie! Şi mult mai proactivă! Sunt două elemente care ar trebui foarte bine absorbite.
Matei Udrea: Cum vi se pare activitatea de până acum a preşedintelui Nicuşor Dan atât pe plan extern, cât şi pe plan intern?
Corneliu Bjola: Pe plan intern, situaţia este foarte clară, pentru că el, ca preşedinte, trebuie să lucreze – şi asta încearcă să facă – cu cărţile pe care le are ca urmare a rezultatelor la alegerile parlamentare. Dacă alegerile parlamentare ar fi dat o majoritate fără PSD, probabil că am fi asistat la măsuri mult mai rapide! Dar astea sunt rezultatele electorale. PSD, în urma alegerilor din decembrie 2024, este cel mai important partid şi atunci apar aceste compromisuri care trebuie făcute pentru a menţine această coaliţie, cât va ţine! S-ar putea să nu mai ţină foarte mult, şi atunci să ne îndreptăm spre un guvern minoritar. Dar ideea preşedintelui Nicuşor Dan, în momentul de faţă, e să evite situaţia unui guvern minoritar, pentru că atunci vor fi mult mai greu de implementat anumite reforme. Gestionarea acestei relaţii… În sfârşit, fiecare are diferite opinii, că a fost mai bună, că putea fi mai bună… Dar este clar că speranţele de reformă încă există şi că mulţi paşi s-au făcut, dar mulţi paşi mai rămân de făcut. Unde cred că s-ar putea, în plan intern, să intervină o situaţie problematică este dacă speranţa care s-a pus în Administraţia Nicuşor Dan şi Bolojan o să înceapă să se estompeze. La ce mă refer: Nicuşor Dan a venit cu speranţă, speranţa că se va schimba ceva! Rezultatele acestei schimbări trebuie să înceapă să se vadă! Pentru că, altfel, lumea să îndepărtează. Şi aici autoritatea preşedintelui va începe să scadă. Mai este un element, apropo de viteză: de obicei, autoritatea unui preşedinte, că-i Băsescu, că-i Iohannis, că e Nicuşor Dan, este maximă în primele 12 luni! După care intervine uzura normală pe care o vedem în politică. Deci, dacă tu întârzii foarte mult în primele 12 luni – mă refer la măsuri foarte-foarte importante –, va fi mult mai greu ulterior să te impui. Asta vreau să spun! Şi am văzut acest lucru în multe cazuri. Deci, primele 12 luni întotdeauna sunt cele în care autoritatea ta este maximă şi trebuie să acţionezi. Dar Nicuşor Dan a operat cu constrângerea de care vorbeam, trebuie să facă faţă în condiţiile în care ai un partid care joacă în ambele direcţii. Mă refer la PSD. Unde aş putea face un reproş mai direct preşedintelui nu este pe problema de coaliţie, este pe problema de hibrid.
Hibridul trebuia, aşa cum a vorbit şi în campania electorală, să devină prioritatea numărul 1 din a doua zi după mandat.
Matei Udrea: Vă referiţi la războiul hibrid.
Corneliu Bjola: Războiul hibrid! Trebuia să acţioneze imediat. Pentru că de aici a plecat cu nişte alegeri. Şi trebuie menţionat: suntem de 10 ani într-o situaţie în care suntem expuşi unui război hibrid! Şi vedeţi toată această amplificare pe care eu o cunosc, am înţeles-o de mult, am vorbit despre ea în fiecare lună. Sunt tot felul de naraţiuni care te ţin angrenat şi care te-au condus într-o situaţie în care autoritatea statului devine din ce în ce mai contestată! Ăsta e rolul războiului hibrid: să paralizeze acţiunea politică. Şi aici mă tem că nu a făcut. Avea autoritate, putea să facă. Nu ştiu de ce a întârziat şi se pare că întârzie în continuare să creeze, într-adevăr, genul de instrumente şi de mecanisme necesare unei confruntări mult mai eficiente a războiului hibrid. Ideea că va fi creat un departament, că va apărea undeva, ceva prin vară, asta înseamnă 12 luni pierdute! Aici, elementul meu de referinţă este Republica Moldova. Maia Sandu, când a ajuns preşedinte, n-a stat pe gânduri! A înţeles foarte bine de unde vine pericolul, era foarte clar şi a intrat cu buldozerul, astfel încât toate aceste reţele care întreţineau războiul hibrid împotriva Moldovei să fie distruse. Aici cred că preşedintele Nicuşor Dan a greşit, în sensul că nu s-a ocupat, nu a prioritizat acest lucru la fel de mult ca şi menţinerea coaliţiei. În plan extern, cred că reprezentarea a devenit mai activă pentru preşedinte. A participat, ţine România angrenată în aceste relaţii. Cum spuneam, cele două elemente foarte importante în această ecuaţie sunt agilitatea şi proactivitatea şi eu sper ca, la un moment dat, această situaţie politică externă să se cristalizeze în ceva mai ambiţios. Expresia de „independenţă solidară“ în doctrina de securitate naţională eu am criticat-o pentru că indică ceva naţionalist. Eu voiam o „convergenţă solidară“. Ar fi fost mult mai potrivit pentru genul de timp în care ne aflăm. O convergenţă solidară înseamnă convergenţă pe securitate, pe diplomaţie, pe zone economice, cu Uniunea Europeană cu Canada, cu ţările respective şi relaţia americană, în măsura în care şi partea americană este interesată să o menţină. Dar nu ne permitem, în acest context, ca să venim cu idei care sugerează că România joacă undeva, singură! Nu! Aici trebuie să fim convergenţi, convergenţi pragmatici, convergenţi cu aliaţii, pentru că o ţară mică, cum este România, dincolo de aspiraţiile sale pe zona respectivă, nu poate face mare lucru fără partenerii săi. Şi partenerii săi naturali, partenerii săi cu care are aceeaşi marcă de valori sunt în primul rând cei europeni, pentru că, geografic, suntem în Europa. Aici ar fi evaluarea mea. Cred că, aşa cum spuneam, pe plan intern a manevrat, a gestionat cu cărţile pe care le avea. Războiul hibrid, din păcate, l-a lăsat la o parte şi asta este o problemă. Iar pe plan extern, aici aş vedea mai mult loc pentru convergenţă activă, să spunem, o convergenţă activă cu partenerii din marca noastră de valori. Situaţia volatilă din relaţia transatlantică, pe fondul crizei din Groenlanda, al incertitudinilor legate de Ucraina şi al posibilei degradări a relaţiilor dintre SUA şi Canada, ar trebui tratată ca un imbold puternic pentru o reconfigurare strategică la nivel european. Dincolo de avansarea cooperării militare convenţionale prin programele SAFE şi REARM, trebuie discutat serios conceptul unei umbrele nucleare strategice europene. România ar trebui să iasă din postura de observator şi să iniţieze, în spiritul conceptului de „convergenţă activă” de care aminteam, o dezbatere cu Franţa şi Regatul Unit, împreună cu alţi parteneri europeni, privind dezvoltarea unei capacităţi europene de descurajare nucleară, inclusiv cu posibile componente desfăşurate pe teritoriul românesc. Aceasta este o discuţie dificilă, dar necesară, care trebuie demarată acum!
Matei Udrea: Vă mulţumesc foarte mult, domnule profesor!
Corneliu Bjola: Vă mulţumesc şi eu!
