Monstrul sacru al modei italiene, cu o carieră impecabilă, Valentino şi-a câştigat un loc de cinste în pantheonul haute couture. A decedat la 19 ianuarie în reşedinţa sa din Roma.
Timp de peste patru decenii, până la retragerea sa de pe podiumuri în 2008, creatorul a fost la curent cu tot ce se întâmpla în lumea mondenă. În agenda sa de adrese se aflau personalităţi regale. El a îmbrăcat-o pe văduva lui JFK, Jackie, pentru nunta ei cu Onassis, şi pe Farah Pahlavi, ultima soţie a şahului Iranului, care a fost nevoită să fugă în ianuarie 1979 într-unul dintre paltonele sale din caşmir şi zibelină. Într-o zi, el a sfătuit-o chiar şi pe Elizabeth II, regina Angliei, să poarte negru – „ar merge bine cu tenul dumneavoastră”, i-a spus el. Sfat pe care ea nu l-a urmat. O chestiune de protocol. Valentino se simţea la fel de în largul său la curtea de la Buckingham ca şi la Oscarurile de la Hollywood. „Nu pot face decât trei lucruri: să creez o rochie, să decorez o casă şi să distrez oamenii”, a declarat el revistei AD.
Într-adevăr, Valentino nu este doar un nume mare în lumea modei, ci şi un stil de viaţă, cum se spune astăzi, o artă de a trăi plină de strălucire, care a constituit piatra de temelie a imperiului – înainte de apariţia reţelelor de socializare.
Creatorul de modă a trăit întotdeauna „ca cele pe care le îmbracă”, înconjurat de tablouri ale marilor maeştri, între magnifica sa vilă din Roma, conacul său din secolul al XIX-lea din Londra, penthouse-ul său din New York, cabana sa Gifferhorn din Gstaad şi castelul său francez, Wideville, o clădire în stil Ludovic al XIII-lea, lângă Saint-Germain-en-Laye. Evoluând zilnic, la mulţi ani după perioada dolce vita romană şi Capri anilor 1960, într-o lume lipsită de griji, efervescentă şi distractivă. O lume în care încă se organizează petreceri somptuoase, cum ar fi cea din 2014 pentru repetiţia cinei de nuntă a lui Kim Kardashian şi Kanye West sau cea din 2017 pentru a sărbători premiul pentru regie acordat Sofiei Coppola la cea de-a 70-a ediţie a Festivalului de la Cannes. „Înfrumuseţez tot ce ating”, mărturisea el fără falsă modestie.
Format pe lângă Cristobal Balenciaga
Născut în Voghera, în nordul Italiei, în 1932, într-o familie burgheză, tânărul care desena neîncetat, fascinat de strălucirea Hollywood-ului şi de „înalta societate” descrisă de Cukor, îi convinge pe părinţii săi, la 17 ani, să-l lase să plece la Paris pentru a-şi încerca norocul. Aceştia ar fi preferat ca fiul lor să devină tenor sau medic. Nu contează, Valentino va studia la Beaux-Arts şi la şcoala Chambre Syndicale de la Couture. Apoi îşi termină ucenicia în atelierele Balenciaga, Jean Dessès (o importantă casă de modă pariziană în anii 1950) şi Guy Laroche. În 1959, se întoarce în ţară şi, cu ajutorul financiar al familiei, îşi deschide primul atelier la Roma. Oraşul Etern este atunci, datorită studiourilor de film Cinecittà. Foarte repede, toate vedetele de cinema, cu Elizabeth Taylor în frunte, se îmbracă la el.
În spatele fiecărui geniu al modei se află (adesea) un om de afaceri, un Pygmalion care transformă fantezia într-un imperiu mondial. Pentru Garavani, acest om se numeşte Giancarlo Giammetti, un tânăr din înalta societate, student la arhitectură, pe care îl întâlneşte într-o zi la cafeneaua Paris, Via Veneto, din Roma, în 1960. Devine asociatul său, pentru o vreme iubitul său, aproape alter ego-ul său, cel mai vechi companion al său. „Creierul lui Giancarlo aliat talentului şi determinării lui Valentino. Ce cuplu perfect au format”, scrie contesa Consuelo Crespi, fostă jurnalistă la Vogue SUA în anii 1960, într-un portret dedicat lui Valentino în revista americană Vanity Fair, în care descrie în detaliu moştenirea modei şi viaţa opulentă a cuplului, cu iaht, majordomi şi avion privat.
În perioada postbelică, garderoba feminină se caracterizează prin metri întregi de ţesături, talie ultra-fină şi o feminitate inevitabil luxoasă, susţinută de tocuri cui. O doamnă frumoasă, cu spirit couture, îmbrăcată la patru ace, pe care Valentino o interpretează în stil italian, el care, în copilărie, îi cerea mamei sale şosete şi pulovere la comandă. „Valentino combină calităţile artizanatului italian, ale croitoriei franceze şi ale prêt-à-porter-ului american”, analiza Pamela Golbin, curatoarea expoziţiei „Valentino, teme şi variaţii”, prezentată la Muzeul Artelor Decorative în 2008. El produce un stil care îi va rămâne propriu, cu o coerenţă care provine din faptul că nu s-a aventurat niciodată pe teritorii care nu îi semănau. El reprezintă veriga care leagă epoca de aur a haute couture-ului din anii 1950 de luxul de astăzi. Semnătura sa constituie un paşaport pentru eleganţă, el a creat haine, nu a făcut revoluţie.
Volanele care fac paşii să foşnească, draperiile din muselină asortate cu broderii sofisticate, florile din mătase, tivurile din zibelină, modelele în carouri şi arabescuri, elementele chinoiserie, desigur, dar niciodată dacă acestea deformează silueta. Opulenţa haute couture şi, dimpotrivă, simplitatea rochiei negre purtate de Monica Vitti în “La Notte” în 1960; semnată Valentino. Şi roşul, desigur, simbolul stilului Valentino, care, încă de la primele colecţii, a fost culoarea sa preferată. O nuanţă foarte specifică pe care ar fi descoperit-o la Opera din Barcelona, prin rochia roşie intensă din catifea a unei spectatoare.
În culori tari pe covorul roşu de la Hollywood, rochiile din mătase coquelicot de la Valentino vor deveni indisolubil legate de glamourul hollywoodian. Anne Hathaway, Jennifer Aniston sau Rihanna au fost îmbrăcate în Valentino rosso la diverse gale. „Dacă albul a marcat începutul carierei dumneavoastră, cu siguranţă acest roşu hipnotic, cel care v-a fascinat în adolescenţă, în timpul unei reprezentaţii a operei “Carmen” la Opera din Barcelona, acel roşu care inunda scena şi balcoanele, care, ulterior, a pus stăpânire pe colecţiile dumneavoastră, până în punctul în care astăzi vă poartă numele”, a spus fostul ministru al Culturii Renaud Donnedieu de Vabres, în iulie 2006, în momentul în care i-a înmânat insignele de cavaler al Legiunii de Onoare.
Totul la Valentino era conceput pentru a fi flatant, graţios, uşor. El a transformat cochetăria într-o (mare) artă. Eugenia Sheppard scria în International Herald Tribune încă din 1967: „Valentino este Rolls-Royce-ul modei. Marea noutate este că Valentino concurează cu Parisul. Stilul său are aceleaşi calităţi ca şi cel al marilor creatori precum Dior, Jacques Fath şi Balenciaga. Este intangibil, ca frumuseţea sau sex-appeal-ul, dar le face pe toate femeile să-şi dorească să cumpere creaţiile sale… ”. În 1976, italianul decide să-şi prezinte colecţiile la Paris. El simte atunci că Alta moda nu are strălucirea modei pariziene.
El îşi instalează sediul la numărul 2 din Place Vendôme, ale cărei saloane cu muluri şi parchet în formă de vârf de unghie vor fi, în anii 1990 şi 2000, teatrul repetiţiilor fastuoase ale spectacolelor sale, pentru care cere ca top modelele vremii (Naomi, Cindy, Claudia, Carla şi altele) să fie coafate şi machiate ca şi cum s-ar pregăti să defileze pe podiumul real. La sfârşitul secolului XX, pe lângă preocuparea sa aproape maniacală pentru detalii, simţul rafinamentului său, ideea sa de eleganţă atemporală, creatorul cu coafura mereu impecabilă, cu tenul etern bronzat – 365 de zile pe an, însoţind cele mai mari vedete, devine un personaj al culturii pop. În 2006, Valentino este un star pop şi joacă propriul rol în filmul “Diavolul se îmbracă de la Prada”.
În 2008, el părăseşte conducerea casei sale, „cea mai pariziană casă italiană”. Avea 75 de ani şi „era fericit mai ales că a construit de la zero un adevărat imperiu al modei – pe care l-a vândut în 1998 pentru 300 de milioane de dolari -, impunând un nume care a devenit sinonim cu eleganţa în întreaga lume”, scria atunci Le Figaro.
În articolul care anunţa retragerea sa, el se mândrea că nu a creat niciodată nimic vulgar. „Cea mai mare lipsă de eleganţă este lipsa de educaţie”, spunea el înainte de a mustra oamenii care se îmbracă „ca nişte vagabonzi şi cred că asta este culmea şicului şi a snobismului”. Spre deosebire de clientele sale. Câteva luni mai târziu, Maria Grazia Chiuri (astăzi la Fendi) şi Pierpaolo Piccioli (acum la conducerea Balenciaga), doi dintre foştii săi colaboratori, îi succed. S-a stins la vârsta de 93 de ani.
