Spitalul de Boli Infecțioase și Pneumoftiziologie ”Victor Babeș” din Timișoara a fost cunoscut în perioada pandemiei COVID ca un bastion izolat, cu bulina roșie la intrare și unde nu intrau decât pacienții în stare extrem de gravă, în izolete.
Spitalul timișorean este o poartă de speranță pentru bolnavii cu suferințe pneumologice, locul de diagnosticare a bolilor și de administrare a tratamentelor care să le aducă însănătoșirea sau prelungirea vieții. O zi petrecută în pavilionul dedicat Pneumologiei ne arată cum trăiesc o zi în spital acești bolnavi, cum sunt îngrijiți de medici și asistente medicale.
Foto: (c) OTILIA HALUNGA / AGERPRES
De la începutul anului, prin această secție au trecut peste 700 de pacienți internați. Iar fiecare pacient poate ascunde o urgență tacită, cu o degradare rapidă a funcțiilor vitale și care pot duce la un edem pulmonar acut, stop cardiorespirator, pneumotorax spontan, hipertensiune pulmonară, tromboembolism pulmonar acut, toate, cu final dramatic dacă nu se intervine prompt.
Dr. Ștefan Frenț este pneumolog, iar în serviciul Ambulatoriu primește bolnavii și, după consultul amănunțit, recomandă internarea sau tratamentul la domiciliu.
Când intră în spital, primul drum îl face să vadă starea fiecărui internat, iar aceste saloane i-au devenit cea de-a doua casă.
”Sunt încadrat pe Ambulator, dar am și îngrijire și pacienți pe secție. Un medic trebuie să fie dedicat, trebuie să ai chemare. Pentru că nu este ușor să lucrezi într-un spital plin de suferințe, de dureri, de probleme. Dincolo de greutăți, există și satisfacții. Satisfacția vine din faptul că reușim, într-o oarecare măsură, să alinăm durerile pacienților, problemele pentru care vin. Sigur, medicina are limitele ei. Nu îi putem face bine pe toți, din păcate. Dar, pe mulți, reușim să-i ajutăm, măcar să ameliorăm suferința pentru care ni se adresează. Și asta aduce satisfacție. Dar, pentru aceasta, trebuie să ai aplecare, răbdare, să asculți necazul, să încerci să înțelegi, dincolo de solicitările care vin în permanență din numeroase direcții, în același timp, să încerci să înțelegi pe fiecare ce probleme are și de ce a venit. Pentru că nimeni nu vine de plăcere la medic, ci pentru că are o problemă”, spune medicul Ștefan Frenț.
El subliniază că pacienții internați pe secție necesită o atenție suplimentară, de aceea prima sa grijă dimineața este să îi vadă pe aceștia, mai ales că uneori se gândește la ei și seara, acasă.
Deși ritmul de lucru este unul epuizant, pneumologul spune că nu a ajuns niciodată în starea de epuizare, de burnout.
”Contează mult să ai un echilibru psihic emoțional bun. Da, pacienții au multe probleme, încercăm să-i ajutăm. Dar trebuie să înțelegem, pe de o parte, că avem și noi limitele noastre și facem tot ce putem până la un anumit punct. Problemele sunt ale pacientului în ultimă instanță și nu e bine să ne încărcăm noi cu ele, că nu le putem duce. Sunt prea multe. Deci trebuie păstrat echilibrul acesta. Să încercăm să-i înțelegem, să-i ajutăm, dar problemele lor rămân totuși problemele lor, nu ale noastre. Sunt și situații stresante, nu întotdeauna reușesc să dorm suficient, dar nu am ajuns în extrema burnout. În ultimul val de COVID, din toamna anului 2021, au fost cazurile cele mai severe, cu tulpina Delta. Atunci a fost o situație generală, în care toți parcă eram apăsați. Veneau cazuri și foarte mulți decedau pentru că nu mai răspundeau la tratamentul care până atunci părea că a funcționat”, explică medicul.
Personalul medical este cel mai afectat de pierderea unui pacient, chiar dacă, în unele cazuri, evoluția este predictibilă în acest sens.
”Pierderea unui pacient ne afectează, chiar dacă în unele cazuri este predictibilă, dar sunt și cazuri neașteptate. Atunci, încercăm să revizuim, să vedem, oare nu am greșit cu ceva… Am observat că în astfel de situații ajută foarte mult o bună comunicare cu familia și explicarea de la bun început că sunt anumite șanse destul de limitate de a depăși episodul. (…) În spital avem și consiliere psihologică”, punctează medicul Ștefan Frenț.
Foto: (c) OTILIA HALUNGA / AGERPRES
Din Ambulatoriu trecem în saloane. Sunt zeci de femei și bărbați, fiecare salon are tubul de oxigen pregătit, iar la patul fiecărui pacient este nelipsită masca pentru oxigenoterapie de urgență.
Toți pacienții internați spun că au trecut prin COVID, care a lăsat urme asupra stării lor de sănătate, agravându-le capacitatea respiratorie, dar și alte comorbidități, în special diabetul, funcțiile renale sau cardiace.
În salonul nr. 44 sunt femei, majoritatea spre 80 de ani, pe chipul cărora se vede suferința provocată de dificultatea de a respira. Toate spun că în spital duc boala mai ușor, că se simt mai bine. Este atât rezultatul terapiei de care beneficiază, cât și componenta psihologică: aici au asistența medicală nonstop și sunt convinse că orice agravare a stării de sănătate le este imediat tămăduită prin intervenția promptă a medicilor și asistentelor.
Maria Vizitiu este din Jimbolia, are 55 de ani și a ajuns în Spitalul ‘Victor Babeș’ cu insuficiență respiratorie acută. Boala este mai veche din 2010 și s-a tot agravat, pentru că nu a tratat-o la timp.
”Boala mea a început prin febră. Am avut insuficientă respiratorie, edeme pulmonare, o ramură cu muguri (noduli, n.r.) în partea stângă, între inimă și plămân. Am ajuns la medic în 2018, medicul mi-a făcut un CT și am stat în spital două luni. Am prins aici COVID-ul din 2020, tot în salonul acesta. Am fost foarte rău, nu am vorbit 10 zile, nu am putut să mănânc, nu am putut să umblu. Am fost în ATI. Apoi, am plecat acasă cu aparat de oxigen. După COVID mi-au rămas tot mai multe sechelele și am avut mai multe internări. Dar de atunci am acasă un aparat de oxigen de 10 litri. Mă simt bine o zi, două, după care mi-e rău din nou. Oboseală, febră. E o infecție. Și de la COVID, de atunci s-a declanșat. Și mai tare, mie mi-a fost rău după vaccinuri. Le-am făcut pe toate trei (Pfizer) și rapelul. Imediat după vaccin m-au durut picioarele tare rău. Am și diabet de tip 2, fac insulină, fac 40 de unități maximă. Am avut și hepatita B în ’94. Până la COVID, diabetul îmi era controlabil, dar după mi s-au accentuat mai multe, mai ales cu plămânii, foarte rău. Acum, pe lângă oxigenoterapie mi se fac, în spital, trei antibiotice, aerosoli, mi se dă tratament. Nu am fumat și nu am consumat alcool în viața mea”, relatează Maria Vizitiu.
Boala Mariei îi afectează și familia: copiii sunt căsătoriți, la casele lor, dar când locuiau împreună erau devastați de suferința mamei. Soțul are grijă de ea, la nevoie, pentru că muncește.
”Este o diferență mare între a fi bolnav în spital și acasă. Acasă, nu are cine să-ți de un pic de ajutor, soțul pleacă dimineață la lucru, vine seara, este mecanic agricol, lucrează pe tractor, copiii sunt plecați, eu singură acasă. Stăteam întinsă pe pat, pentru că nu mă pot întinde nici până la doi metri după aparatul de oxigen. În spital am siguranța că sunt doamnele asistente, chiar medicul, sunt alți pacienți care pot chema pe cineva, la nevoie. Am bronhodilatații, din nou, apă la plămâni. Așa cred că va fi tot restul vieții mele. M-am obișnuit deja, din 2016”, povestește Maria Vizitiu.
Foto: (c) OTILIA HALUNGA / AGERPRES
Vizavi de salonul doamnelor, sunt bărbații. Par ceva mai cu voie bună, fac glume printre canulele cu oxigen, urmăresc programele TV, televizoare fiind montate în fiecare salon, pentru ca internaților să le treacă timpul ceva mai ușor.
Panfil Senco are peste 70 de ani, locuiește în Giarmata, lîngă Timișoara. A fost miner, a lucrat în minele de fier de la Vatra Dornei, apoi în Caraș-Severin, la minele Sasca, Moldova Nouă, Oravița; a prins surpări de galerii, dar care nu i-au pus viața în pericol. Apoi, a lucrat în construcții. Toate i-au afectat plămânii, iar acum are silicoză, în 2013 a avut și TBC.
”După o perioadă de pensie de boală, am lucrat până la 65 de ani în construcții. Am avut accidente minore la muncă și probleme respiratorii, agravate după infectarea cu COVID. Nu m-am vaccinat. În spital mă simt mai bine decât acasă, primesc tratament, au grijă de mine. Acasă, îmi găsesc câte ceva de lucru, nu poți sta nepăsător. Obosesc și când dau cu mătura prin curte. Am fost fumător intens și sufăr și de astm. În 2013 am avut TBC. Trei ani am luat medicamente, am fost în pensie de boală. În al patrulea an mi s-a tăiat pensia și am lucrat până la 65 de ani. Silocoza o am de când eram miner. Plămânii îmi sunt afectați, de la răceală, bronșite, COVID … Mi-a fost toarte rău, mi se oprea respirația. O duc tot așa: mă fac bine, revin, mă internează, iarăși mă fac bine, iarăși îmi vine rău după două-trei luni. Asta, după COVID, tot mai rău”, spune Panfil Senco.
Foto: (c) OTILIA HALUNGA / AGERPRES
După ce bolnavului i-a venit pofta de vorbă, toți colegii de salon aveau câte ceva de povestit, iar buna dispoziție se pare că le-a revenit privind pe fereastră, la primăvara care aduce a Paști. Au o neliniște: Cine le va mai aduce Lumina Sfântă de la Ierusalim?.
”Păi, vreți să faceți Paștile în spital? Nu vreți să plecați acasă?”. Răspunsul e unanim: ”Ba da! Dar e războiul ăsta și nu are cine să ne mai aducă Lumina de la Sfântul Mormânt, că nu mai zboară avioanele”.
Prima mână de ajutor a celor internați aici este, pe tura aceasta, asistenta șefă Diana Șumîndan. Apoi, medicul de salon și rezidentul. Ea este cea dintâi chemată în salon în caz de urgență, stă de vorbă cu bolnavii, le este suport psihologic, le ridică moralul, le aplică tratamentele, le face recoltările de sânge, le administrează analgezicul împotriva durerilor
”De mică voiam să fiu asistentă medicală, ca și sora mea. Mă fascinau eprubetele din laboratorul surorii mele și tratam păpușile. Acum, îngrijesc oameni adevărați, cu suferințe grele, cu diagnostice grele pentru pacienți, cum ar fi neoplaziile. Noi le diagnosticăm, medicii noștri trebuie să le dea vestea pacienților, familiilor, rămâne ca asistenta, infirmiera și chiar îngrijitoarea să susțină moral și psihic pacienții în astfel de cazuri. Avem psihologul spitalului care mai vine să vorbească cu pacienții dacă este nevoie. Veștile proaste le dau întotdeauna medicii, nu noi, dar în continuare rămân asistentele medicale care strâng pacienții în brațe, îi țin de mână și îi susțin, îi încurajează și învață împreună să lupte și să le ofere sprijin mai departe”, spune Diana Șumîndan.
Ea subliniază că asistentele medicale, colegele sale, știu că e important să fie și un sprijin moral pentru pacienți.
”Pentru fetele de pe secția mea este foarte important ca pacienții să se știe în siguranță, să știe că în ele au un sprijin moral. Apasă butonul și sunt acolo, sunt salvați. Sunt pacienți cu dureri foarte mari. De multe ori, medicația nu își face efectul, dar faptul că asistenta îl ține de mână și îl încurajează și îi oferă sprijinul, contează foarte mult pentru pacienți. De cele mai multe ori și noi rămânem surprinși cât de mult contează doar prezența fizică și suntem paiul acela din ocean de care te prinzi. Faptul că le oferi un analgezic de multe ori nu valorează nimic, decât sprijinul psihologic dat pacientului. Să stai și să-l asculți. Știm poveștile lor din spatele ușilor, saloanelor, sunt poveștile lor de viață”, adaugă asistenta șefă.
Foto: (c) OTILIA HALUNGA / AGERPRES
Asistentele cunosc poveștile de familie ale fiecărui internat. Cele mai grele povești sunt cele din pandemie, când au fost mult mai multe decese într-un timp scurt, iar virusul le putea răpune și pe ele, să le ia de lângă familie, cei dragi.
”Când intrăm în tură, dimineața, venim cu moralul ridicat. Mai greu a fost în pandemie: înainte de plecarea de acasă, stăteam cinci minute cu mâna pe clanța salonului și nu știam dacă se va mai deschide ușa sau nu. Aveam și eu un copil mic acasă, la fel, colegele mele. Aveam copii mici, părinți în vârstă, bolnavi, cu diferite probleme. Și când deschideai ușa să pleci, toată lumea era cu ochii în lacrimi, pentru că nu știau cu ce să luptă, dacă vor mai ajunge acasă, dacă ai lor vor fi bine. Am rezistat pentru că am avut alături sprijinul permanent al conducerii de atunci, iar șeful nostru, doctorul Cristian Oncea, a fost neclintit din spital, a fost lângă noi și ne întreba de 10 ori pe zi dacă fetele sunt bine, dacă și cei de acasă sunt bine. S-a sudat o echipă și am rămas așa”, povestește Diana Șumîndan.
Potrivit acesteia, acum cele mai neplăcute probleme sunt cele legate de birocrație, nu de pacienți.
”După ce intri pe secție, începe toată nebunia: recoltările, împărțirea saloanelor, pacienții, medicii, recoltările, fiecare asistentă își ia salonul respectiv. Totdeauna încercăm să avem pacienții gravi în saloane speciale dedicate. Avem pacienții care sunt cu patologii mai ușoare, doar pneumonii, în alte saloane. Încercăm să comunicăm cu ei. După ora 10:00 – 11:00, ne mai detașăm. Apoi, altă tură de birocrație: planul de îngrijire a pacientului, este ceva foarte bun, preluat din străinătate, dar nu prea se mulează cu volumul de muncă din spitalele noastre. Planul de îngrijire înseamnă că trebuie să scrii în fișă tot ce îi faci pacientului: că i-ai pus o flexulă, că i-ai scos o flexulă, că i-ai dat un algocalmin, că i-ai făcut tot tratamentul, că l-ai pansat. Trebuie să descrii cum este plaga, mărime, dimensiune, adâncime, stare, monitorizări funcții vitale, absolut tot. Iar pe noi nu ne ajută inteligența artificială”, explică asistența șefă.
Pe lângă aceste uzanțe, se întâmplă și situații deosebite: un pacient cu claustrofobie nu suportă să stea decât cu geamul salonului deschis, în timp ce ceilalți vor să fie închis. Dacă există posibilitatea, claustrofobul este mutat singur în salon. Dar există riscul să i se facă rău subit și nu poate acționa butonul de alarmă medicală care să atenționeze asistenta. Atunci, se alege varianta ca ușa salonului să rămână deschisă pentru mai bună vizibilitate, chiar dacă asistenta trece frecvent prin toate saloanele.
”Sunt și cazuri în care pacienți din același salon pot fi influențați emoțional de starea celorlalți. Dar parcă pandemia i-a învățat pe toți să fie mai solidari: oamenii se sprijină și se încurajează reciproc. Chiar dacă un pacient este sănătos și vecinul de pat e diagnosticat cu un neo (cancer, n.r.) și medicul îi dă vestea, vecinul de salon nu pleacă. De multe ori îi găsești ținându-se de mână sau doar un zâmbet, o privire și contează foarte mult. Exact cum noi, asistentele, avem gesturile astea deja din reflex, pacienții care sunt bine și sănătoși au învățat să îi încurajeze pe ceilalți. Nu cred că am avut vreun pacient care să nu îl susțină pe un pacient grav bolnav”, mai spune asistenta șefă Diana Șumîndan.
Cadrele medicale fac față acestui stres permanent atât datorită solidei pregătiri psihologice personale, cât și a suportului acordat de familie.
Foto: (c) OTILIA HALUNGA / AGERPRES
Iar când medicina își recunoaște limitele, speranțele se îndreaptă și spre rugăciuni, în capela permanent deschisă, din curtea Spitalului ”Victor Babeș”.
