Scriitoarea și jurnalista culturală Alina Purcaru vorbește, într-un interviu acordat AGERPRES, despre temele care au stat la baza celui mai recent volum al său, ‘Clivaj. Fidelitate’ (Cartier), nominalizat la Premiile Radio România Cultural și la Premiile revistei Observator Cultural pentru anul 2025, care urmează să fie decernate în perioada următoare. Cartea explorează o perioadă de criză personală, mizând pe introspecție și urmărind etapele de formare ale autoarei și etapele de transformare ale scrisului său.
Volumul anterior, ‘Tot mai multă splendoare’, a fost distins cu patru dintre cele mai importante premii literare din România: Premiul Cartea de poezie a anului (Gala Tinerilor Scriitori), Premiul Observator Universitas, Premiul Z9 pentru Poezie și Premiul Leibniz pentru Poezie.
Autoarea vorbește, de asemenea, în interviu, despre modul în care scrisul a fost pentru ea, încă din copilărie, o formă de explorare a celor mai intime trăiri, precum și despre temele recurente din cărțile sale – familia, prietenia, relațiile de cuplu și experiența feminină – și despre atenția constantă față de dimensiunea socială și politică a literaturii.
AGERPRES: V-ați dorit dintotdeauna să scrieți poezie?
Alina Purcaru: Da, dar nu numai poezie, deși am început scriind poezie. Mi-am dorit să scriu tot ce se poate scrie. Am scris însă poezie de când eram foarte mică, în clasele primare, cum fac atâția copii, poate și pentru că fusesem învățată că poezia e o monedă de schimb valoroasă, dincolo de faptul că poate fi frumoasă: dacă spuneam poezii pe dinafară când venea vreun musafir sau pur și simplu la cerere, căpătam câte ceva: un mic bravo, un pupic, un bănuț.
Bunicii și părinții mă puneau să memorez poeme, cu cât mai lungi, cu atât mai bine. Scrisoarea III și Luceafărul de Eminescu erau, desigur, vârfurile, nu se încurcau cu poezii pentru copii. După ce le-am memorat și recitat cu varii ocazii, admirația pe care le-o stârneam mă făcea și pe mine să mă simt ca un fel de mic buric al pământului. Așa că poate și de la asta să se fi tras.
Am ținut un jurnal, în secret, desigur, scris în germana pe care o învățam la 12-13 ani. Între timp am uitat tot, deci mi-ar fi imposibil să citesc acum jurnalul, deși îmi amintesc importanța pe care i-o dădeam. Îmi amintesc acum un alt moment în care am scris cu o plăcere rară.
Era o vacanță de primăvară, aveam 13 ani și i-am scris prietenei mele o scrisoare lungă cât un caiet, în care îi povesteam zilnic fiecare lucrușor pe care îl făceam la țară, în sud, la bunici. Îmi mai amintesc cum profesoara mea de matematică, o mare cititoare, mi-a dat ‘Florile răului’ și alte poeme franceze, la începutul unei vacanțe din aceeași perioadă și mi-a spus să nu-l citesc numai pe Coșbuc. Nu am înțeles foarte mult din ce citeam atunci, dar cumva s-a schimbat frecvența. Ce îmi e clar acum e că am integrat scrisul, ca și cititul, în viața mea cea mai intimă de mică, iar mai târziu și-a găsit un drum, oricât de cotit, prin tot ce am trăit.
AGERPRES: Ați debutat relativ târziu față de colegele și colegii dumneavoastră de generație biologică, dar ați fost activă încă de la început în lumea literară, în alte ipostaze. Care etapă credeți că și-a pus mai puternic amprenta asupra poeziei pe care o scrieți, aceea de la început sau contextul de mai târziu, cel în care ați debutat?
Alina Purcaru: Ca sensibilitate stilistică, sunt cu mult mai imersată și mai marcată de perioada în care am debutat. Prima carte de poezie, ‘rezistență’, mi-a apărut în 2016, la Editura Cartea Românească. Aveam un copil mic, abia mă despărțisem de tatăl ei, un scriitor cunoscut, cu un cu totul alt statut și experiență decât mine. Mă simțeam total nesigură, derutată, plăpândă, dar cartea asta, prima publicată, a fost ca un mic far prin turbulențele acelei perioade.
Coordonasem înainte un volum de confesiuni ale scriitoarelor mame, despre salvarea scrisului când sunt copiii foarte mici și timpul dispare cu viteză accelerată, ‘Povești cu scriitoare și copii’ (Polirom). Cred că și întâlnirile cu scriitoarele care au contribuit la carte, și senzația că nu doar eu simt că-mi vine foarte greu să duc ceva la bun sfârșit au precipitat lucrurile, așa că poezia a devenit atunci o urgență. Scrisesem deja mare parte din volumul de poezie, mai ales după întâlnirea cu mai multe poete și poeți la o ediție a festivalului Discuția secretă de la Arad, unde am vorbit mai mult despre poezie cu Ruxandra Novac, cu V. Leac, Cristina Ispas, Ioana Nicolaie și unde l-am cunoscut și pe David Berman, poetul și muzicianul american.
S-a pus ceva în mișcare atunci, am respirat foarte concret aerul literaturii în toate stadiile ei: citită, performată pe scenă, disectată seara, la discuții, iar asta m-a întors din nou către scrisul de poezie, pe care îl abandonasem în facultate. Atunci făceam parte din grupul Simonei Popescu, am scris cu toții un roman colectiv, ‘Rubik’ (Polirom), eu începusem să public critică și recenzii în reviste literare și am rămas cumva fixată în ideea marelui roman pe care urma să îl scriu, iar poezia s-a cam pierdut pe drum.
În orice caz, oricare ar fi fost traseul meu, nu am simțit niciodată mari afinități cu abrazivitățile douămiismului, deși există acolo un filon biografist cu care rezonez, și la fel cu ambianța neoexpresionistă sau cu reminscențe ale onirismului, dar astea sunt deja direcții care depășesc o expresivitate generațională.
AGERPRES: Spuneți-ne câteva dintre titlurile care v-au format în acei sălbatici ani ’90. Au rămas esențiale și mai târziu?
Alina Purcaru: Am citit de-a valma, ca mulți dintre noi. Și ce am găsit în casă, și ce am împrumutat de la bibliotecile publice, care au fost mereu esențiale pentru mine. Am să fac un decupaj din lecturile mele de la 12-13 ani, un ghiveci care, așa dubios cum poate părea, mi-a deschis pofta pentru mai mult și mai mult. Așadar, descopeream atunci ‘La răscruce de vânturi’, care m-a marcat definitiv și a rămas una dintre cărțile mele preferate. O împrumutasem de la o vecină din blocul de vis-a-vis, un obicei care încă era sigur. Ne vedeam des, nu exista riscul să rămână prea multe cărți pierdute.
Citeam împreună cu prietena mea ‘Shogun’, o altă întâlnire esențială în perioada aia, Pavel Coruț la fel ca toată lumea la vremea respectivă și romane roz de Sandra Brown și Barbara Cartland, la care ne hlizeam cu toate, în pauze sau când ne strângeam la câte o mică petrecere cu suc TEC și prăjituri cu foi făcute de mamele noaste. Dar tot atunci am citit ‘Jane Eyre’, ‘Crimă și pedeapsă’, ‘Maitreyi’, ‘La Medeleni’, ‘Roșu și negru’, tot ce se putea găsi de Alexandre Dumas, Paul Feval și Michel Zevaco, un amestec de clasici români, mitologie universală, cărți despre hrana vie, astrologie și victorieni obscuri, ca A.J Cronin, pe care nu știu sincer cine îl mai citește azi.
Îmi amintesc perfect cum am descoperit scriitorii ruși și i-am introdus în sistem de pe la 13 ani. Mă uitam la serialul ăsta american ‘Beverly Hills 90210’ și personajele feminine de care eram toate obsedate, Brenda, Kelly și Donna vorbeau în mașina lor decapotabilă despre scriitorul lor rus preferat. Brusc am simțit că nu știu despre ce vorbesc fetele astea (despre celelalte subiecte sigur știam tot, la vârsta aia), așa că am început să mă pun la punct.
În liceu deja am sărit la categoria grea și mai ordonată, cu foarte multă literatură engleză și americană – de la Jane Austen, la Henry Miller, John Fowles, Salinger și Richard Brautigan, și îmi amintesc că tot atunci i-am descoperit pe Steinbeck, D.H Lawrence și Henry James, pe care i-am citit copios și care sunt în continuare printre marii mei preferați, cum e și Thomas Mann, la care am ajuns tot în adolescență.
Un rol masiv în toată această cruciadă a cititului l-a avut și profesorul meu de literatură engleză din Craiova, Eduard Mossang, care nu ne-a impus neapărat să citim ceva, dar pur și simplu apărea acolo, cam ca fetele din scena din ‘Beverly Hills 90210’ și îți dădea senzația că pur și simplu vrei să știi tot ce știe el.
Unele din cărțile astea despre care am pomenit sunt în continuare extrem de importante pentru mine, iar din felul în care m-am apropiat de cărți în adolescență, curioasă față de tot, mi-a rămas deschiderea către multe genuri, unele poate disprețuite de lumea literară, cum e literatura de consum, cu nenumăratele ei tentacule.
AGERPRES: Ați publicat recent un nou volum de poezie, ‘Clivaj. Fidelitate’. Care este povestea lui?
Alina Purcaru: E o carte a crizei, care s-a așezat peste scheletul unei cărți de explorare personală, de autoetnografiere a unei perioade cruciale în formarea mea și nu doar a mea: anii ’90 trăiți între spații, între case, într-un provizorat care niciodată nu a primit atunci numele ăsta. Mijlocul cărții, cel care include poeme în proză, ține de acea dorință. Calupurile de început și de final acoperă un spectru saturat de stări: de la dorință și indulgență față de corp, la rupturi și la stadiile doliului. Iar aici vorbesc în același timp despre doliul unei relații și despre doliul după moartea cuiva drag.
Am vrut să scriu despre tot ce se poate simți mai intens, mai formator și, în același timp, mai destructurant. E o carte pe cât de personal riscantă, pe atât de conștientă de țesutul politic care ne conține. M-a salvat în câteva căi, m-a tras din propriile văguni cu energia ei obsesivă, repetitivă, neliniștită, imperfectă. I-am zis da, n-am avut încotro.
AGERPRES: Volumul dumneavoastră poate fi citit și ca o călătorie, în spațiu, pe orizontală, prin locurile vizitate, dar și în timp, pe verticală, prin rememorarea diverselor experiențe trecute. Este o încrucișare – și o suprapunere – care pare tipică unui proces de maturizare, așa este? Poate fi considerat ‘Clivaj. Fidelitate’ și un volum despre maturizare?
Alina Purcaru: Fără îndoială, pentru că e, în esența ei, o carte contemplativă, analitică. Eu așa o simt, dincolo de un aer al urgenței pe care îl emană. M-am uitat foarte mult înapoi, cu atât mai mult cu cât îmi doream și îmi doresc să mă uit înainte. A trebuit să numesc anumite experiențe ca să înțeleg ce m-a adus în niște puncte de ruptură dureroase, ca să înțeleg de ce trăiesc ce trăiesc și, la fel de important, ca să înțeleg cum pot să fac rămân lucidă, receptivă, optimistă chiar.
A fost important pentru mine să scriu despre momentele pe care copilul care am fost le-a resimțit cu anxietate, să descriu, de exemplu, drumurile între un oraș mic, din Valea Jiului și satul bunicilor, mereu transportând provizii, mereu cu toată familia în jur, martoră, împreună cu sora mea, la toate schimbările pe care le organizau ei și pe care noi le urmam, vrând nevrând, despre această perpetuă deplasare, organizare și reorganizare.
Sau despre senzația de a te simți neadaptată într-un oraș mare, căruia nu-i știi uzanțele, care poate fi agresiv, discriminator, feroce chiar, mai ales cu fetele tinere, cu corpurile neconforme, cu lipsa de resurse, cu lipsa de strălucire. Sau despre modurile neevidente în care o fată poate fi zdrobită, pusă în pericol în cursul celor mai banale rutine, sub ochii celor dragi, pentru că așa funcționează partriarhatul și agresiunile împotriva noastră.
Și, la fel de important pentru mine, a fost să scriu despre acel tip de învățare pe care tot noi, femeile, îl deprindem în timp și care ne ajută să ne scoatem uneori singure din prăpastie și să le scoatem și pe celelalte – formule magice ale feminismului. A fost vital să numesc și să descriu tot ce a fost mai dureros: însingurarea, durerea, lipsa de perspectivă, despărțirea, stadiile doliului, stări pe care nimeni nu le poate vreodată trăi în locul tău, stări care te pot deforma, momentan, dar prin care e esențial să treci, bazându-te pe toată blândețea pe care o poți găsi în jur, ca să te întâlnești cu tine, din nou și din nou.
AGERPRES: Există în acest volum un echilibru foarte fin între cadrul personal/intim și cel mai larg, social și politic. Cât de importantă este pentru arta dumneavoastră această miză social-politică?
Alina Purcaru: Cred că îmi orientează în mod reflex privirea și ceea ce decupez din realitate. Nu mai trebuie să o numesc sau să teoretizez perspectiva asta, mi se pare că îmi e proprie, că se nuanțează zilnic și că a tot vorbi despre ea ar fi ca și cum aș vorbi zilnic despre faptul că am capacitatea să respir, de exemplu. Dar aici sunt niște nuanțe. Noi nu ne exprimăm în același mod nici valorile, nici furia, nici critica în poezie.
Pentru mine contează să rămân onestă față de propriul conținut interior, să nu falsific și să-mi găsesc mereu propriul fel de a vorbi despre social și politic, chiar dacă nu e mereu la fel de marcat ca în scrisul altor scriitoare și scriitori care adoptă optica asta. Putem crede în aceleași lucruri, dar mi se pare fantastic să realizezi că la nivel de expresie, de creativitate, putem găsi căi și limbaje atât de diferite, de surprinzătoare, de înnoitoare pentru a vorbi despre ele.
AGERPRES: Credeți că angajarea socială și politică este esențială astăzi în toate domeniile artei?
Alina Purcaru: Cred că nu poți vorbi despre mare lucru relevant pentru ceilalți dacă nu ai ancore de felul ăsta. Mai cred că sunt moduri și moduri în care poți fi angajată și că e important să vedem asta și să nu umblăm mereu după noi cu un aparat de mare precizie care să măsoare nivelul de angajare al semenilor, adesea pentru a le da un brânci, pentru neconformitate.
Mai cred că e dreptul fiecăreia să se decupleze de la babilonia din jur și să-și îngrijească sinele, și e chiar necesar să facem asta, când ne simțim epuizate, și să ținem cu toți dinții de acest drept. Nu suntem agenții de știri, oricât de mult ne-ar interesa lumea și dinamica ei mare.
Cred însă că trebuie să rămânem informați, compasivi, vigilenți, să căutăm să aflăm cât mai mult, să ne educăm constant despre mersul nebun al lumii și să fim de partea celor deposedați, vătămați, agresați în moduri de care cei mai mulți dintre noi suntem feriți. Să rămânem mereu conștienți de felurile în care suntem legați de ceilalți, conectați, și cum o tragedie pentru unii dintre noi va deveni, mai devreme sau mai târziu, dacă închidem ochii, o tragedie și pentru cei mai protejați dintre noi.
Cred că nu poți vorbi nici măcar despre mușcata de la geam fără să se simtă, într-un fel sau altul, că ai sau nu idee de ce e dincolo de propria fereastră. Scrisul e făcut să ne aduc împreună, cred eu, și nu știu câți dintre noi suntem în continuare interesați să citească pagini întregi de obsesii individualiste, câtă vreme lumea se face praf sub ochii noștri.
AGERPRES: Volumul dumneavoastră, ca să revenim la el, este împărțit în trei părți. L-ați gândit așa de la început?
Alina Purcaru: Toate cărțile mele au structura asta, îmi vine în mod reflex, dar de data asta, inițial, am vrut să scriu un volum-șnur de poeme în proză. Lucrurile s-au precipitat din mers, așa că tot la vechea împărțire care funcționează pentru mine am rămas.
E ca și cum mi-ar fi teamă să renuț la o formă de organizare a conținutului poemelor în funcție de tonalitatea către care înclină, ca și cum mereu, oricât de legat ar fi volumul, tot trebuie să îi organizez niște încăperi distincte pentru afecte surori. Trei funcționează pentru mine ca unitate optimă de echilibru, drama nu mai e polarizată, e distribuită în porții mai mici, mai concentrate și se creează și un ritm al intensităților de care cartea are nevoie.
AGERPRES: Printre elementele esențiale ale acestui volum se numără și ‘dorința’, prezentă și în volumul anterior, alături de ‘splendoare’, iar percepția mea este că rolul lor este unul subversiv, în special în raport cu o serie întreagă de prejudecăți care etichetează scrisul femeilor, care ar fi, de exemplu, interesate doar de relațiile personale, de lucrurile frivole etc., așa este?
Alina Purcaru: A fost una dintre mizele mele principale să fac asta, să revendic, prin ceea ce scriu, recuperând chiar o estetică camp, trăiri, ritualuri și experiențe ale femininului care au fost respinse, considerate inferioare, ridiculizate și marginalizate.
Am scris cu o plăcere uriașă și cu o mare libertate despre cele mai ieftine lumânări topite, despre mirosul fructat din camerele în care se întorc fetele noaptea, adesea cu inima bubuind, pentru că aud pași în urma lor, pe întuneric, despre istoria pe care o purtăm în haine și despre cum putem găsi, împreună, spații ale eliberării.
Am scris repetitiv, obsesiv, ca o moară stricată, asumând tot ce poate să ofere kitschul și melodrama pentru poezie, pentru revoltă, pentru sfidare. Aș citi oricând astfel de cărți, aș scrie și mai mult despre potențialul exploziv ascuns în ceea ce e numit cu superioritate machistă frivolitate.
AGERPRES: Criticul Mihnea Bâlici observa o notă comună de ‘glamour electro’ între volumul dumneavoastră anterior, ‘Tot mai multă splendoare’, și volumul de debut al poetei Deniz Otay, ‘Fotocrom paradis’, în timp ce în ‘Clivaj. Fidelitate’ am sesizat o notă comună mai degrabă cu poezia Ruxandrei Novac, din ‘alwarda’. Cât de diversă vi se pare poezia scrisă de femei astăzi și care ați spune că sunt mizele ei principale?
Alina Purcaru: Cred că să ne întâlnim pe unde comune e cel mai firesc lucru, și ca scriitoare, și ca cititoare, din orice spațiu am fi, iar pentru cele două poete pe care le-ai menționat am o admirație totală. La noi, poezia scrisă de femei ar necesita o hartă doar a ei, pentru că nu poate și nu trebuie să fie redusă la o singură formulă.
Există poezie politică, poezie feministă, poezie queer-feministă, poezie antispeciistă și care înglobează o critică a capitalismului în antropocen, există a poezie abstractă, experimentală, intimistă, cu o tonalitate mai reținută, dar de mare profunzime și impact. Există jucăușenie, umor, revoltă, critică socială, ironie, tandrețe, biografism, nesupunere și multă, multă cunoaștere în poezia pe care o scriu azi poetele. E un teritoriu complex și sper să ia tot mai multă amploare.
AGERPRES: Dacă în ‘Tot mai multă splendoare’ aveați un ciclu de poeme/scrisori imaginare adresate unei vloggerițe daneze, Gitte, în acest volum aveți un poem amplu dedicat zeiței Venus. Acest lucru m-a făcut să mă gândesc la multiplele exemple de recuperare a miturilor din perspectivă feministă din ultimii ani, având în vedere, bineînțeles, faptul că miturile se numără de cele mai multe ori printre lecturile noastre formatoare. V-ați gândit la asta, la acest curent recuperatoriu, când ați scris poemul?
Alina Purcaru: Sigur că sunt familiară cu această modalitate de recuperare întru revendicare feministă. A vorbit pe limba mea și mi-a dat curaj. Dar acel poem vine și dintr-o practică spirituală personală. Multă vreme am avut un altar elaborat dedicat unor figuri sau arhetipuri feminine centrale pentru mine. Cred că e vremea să-l împrospătez, dar să zicem că acel poem e tot un soi de construcție de altar, numai că în alt mediu, cu alt tip de ofrandă și de căutare.
Caut impulsuri și resorturi eliberatoare în orice tip de practică, oricât ar devia de la ceea ce se consideră a fi spiritual sau artistic sau gnoseologic corect. Iar reușitele și căutările altor scriitoare sunt surse de energie, inspirație și curaj pentru mine. Le prețuiesc enorm și le caut cu febrilitate.
AGERPRES: În poezia douămiiștilor corpul apărea adesea, pe filieră neoexpresionistă, ca element agresat, în timp ce în poezia post-douămiistă, în care v-ați încadra și dumneavoastră, apare foarte pregnantă grija pentru corp. Credeți că această schimbare de perspectivă asupra corpului se numără printre cele mai importante schimbări între cele două etape parcurse de poezia românească contemporană?
Alina Purcaru: În poezia mea, ca și în poezia post-douămiistă cu care găsesc mari afinități, corpul se revendică în ceea ce reprezintă ca plăcere, ca formă de cunoaștere legitimă, ca extaz, ca sursă de viziune și de creativitate. Nu mai e repins, după vechea dihotomie spirit/ trup care a ordonat cunoașterea și creația artistică încă din Antichitate.
Mi se pare că asistăm la o mutație esențială, un soi de hedonism comunitar cu un potențial rebel, eliberator, care chestionează însăși ordinea unei lumi patriarhale, normatoare, extractiviste și disciplinatoare. Corpurile nedisciplinate, care refuză categoriile, binaritățile, controlul, pe scurt, sunt corpurile revoluționare care îmbrățișează plăcerea, iubirea și tandrețea ca modalități de transformare a lumii.
E o viziune pe care o îmbrățișez profund, o viziune a blândeții revoluționare. Ea nu neagă trauma, violența întâmplată, dar nu o mai recunoaște ca propria casă. O cuprinde și încearcă să o plaseze în contexte mai ample, colective, pentru a o înțelege, vindeca, depăși și transforma în instrument al schimbării și al apropierii.
AGERPRES: Ultimele dumneavoastră volume de poezie, două cărți pentru copii pe care le-ați scris, precum și cele patru volume de poezii adunate sub titlul ‘Un secol de poezie scrisă de femei’ – co-editate împreună cu Paula Erizanu – au apărut la editura Cartier din Republica Moldova. Pare o colaborare, fericită, cum a apărut?
Alina Purcaru: Este o colaborare foarte fericită și a crescut în timp, organic, ca și prietenia dintre mine și Paula Erizanu și oamenii care fac posibile aceste cărți. Cred că la mijloc e un mod comun de a înțelege viața cărților, valorile și resorturile care le împing în lume. Cred că mai e vorba și de multă încredere câștigată în timp, onestitate, respect și admirație pentru niște realizări solide. Noi două ne-am împrietenit acum 11 sau 12 ani, la Festivalul de poezie de la Bistrița, am rezonat spontan și apoi am continuat să vorbim, să ne vedem, să plănuim lucruri împreună.
Ea m-a invitat să scriu o carte pentru copii, apoi a doua, lucrurile au mers fără probleme, apoi am început lucrul la antologii, apoi ‘Tot mai multă splendoare’ a ajuns și ea, firesc, la Cartier. Vorbim aici despre ani de colaborare și muncă comună. Dacă nu există o compatibilitate profundă, lucrurile astea nu au cum să iasă.
AGERPRES: Ați avut recent o rezidență literară la Chișinău, povestiți-ne puțin despre experiența pe care ați avut-o acolo.
Alina Purcaru: A fost o rezidență oferită de Muzeul Național al Literaturii din Chișinău, care pentru mine a fost un mic miracol. Scriu la primul meu roman, lucrurile se leagă greu, pentru că toate zilele mele sunt fragmentate între diverse munci disparate, cum e cazul cu majoritatea dintre noi. Îmi vine foarte greu să intru în fluxul scrisului de proză în condițiile astea și știu că nu spun nimic special aici, majoritatea scriitorilor au fix aceleași greutăți.
Așadar a fost un mare privilegiu, un mare cadou care mi s-a dat. Am scris, am urnit povestea dintr-o fundătură, mi-am putut-o imagina mai departe, am căpătat un pic de speranță că pot să o termin și toate astea într-un oraș cald, plin de lucruri captivante, de oameni generoși. A fost un timp foarte bun cu mine.
AGERPRES: Ați scris mult timp cronică de carte, dar în ultima vreme pare că ați făcut-o din ce în ce mai rar. De ce?
Alina Purcaru: Am avut nevoie de o pauză, pe de o parte, pentru a-mi împrospăta limbajul și pentru a încerca să-mi limpezesc privirea. Scriu cronică de carte din 2007. Sunt 18 ani în care am făcut-o constant. Nu săptămânal, dar constant, și după o vreme, dacă ești sinceră cu tine, îți vezi repetițiile, blocajele, automatismele. Eu mi-am dorit să le depășesc, să ajung din nou la o privire proaspătă, la o nouă formă de entuziasm. Mi-am dorit să găsesc noi motive pentru a o face.
Au fost și în spațiul nostru literar tot felul de conflicte, tensiuni, acuze despre legitimitatea de a scrie despre anumite subiecte, scandaluri și mici cutremure. Sunt discuții și polemici care probabil trebuiau să izbucnească, numai că mie mi-au extras foarte multă energie, m-au demotivat masiv și m-au pus să-mi chestionez încă și mai serios tipul ăsta de scris, optica, sensul. Acum lucrurile s-au limpezit pentru mine și mi-e dor de scrisul de cronici lungi, cu deadline strâns.
Îmi lipsește clar tipul ăsta de scris, dar mai e un lucru: locurile în care așa ceva se mai poate face sunt extrem de puține. Așa că vorbim despre un cumul de factori, lăsând la o parte modul în care munca asta e plătită, sau, în cele mai multe cazuri neplătită. Cât de motivant poate fi? Cert e că îmi lipsește, e o parte de scris care mi-a intrat în piele, chiar dacă am lăsat-o deoparte o vreme.
AGERPRES: Ați realizat mai multe interviuri cu autori străini, în contextul ultimilor ani de efervescență festivalieră în România, povestiți-ne un moment care v-a rămas mai puternic întipărit în minte din timpul acestor interviuri.
Alina Purcaru: Un singur moment, ce provocare! A fost întâlnirea cu Kapka Kassabova, la FILIT, în 2024, un om de o căldură și de o înțelepciune rare. Am vorbit despre războaie și distrugere, dar și despre posibilitatea vindecării. Despre cât e de important să te faci una cu locul, să asculți, să îl asculți pe celălalt și celălalt o să-ți vorbească. Am vorbit despre întâlnirile cu străinii și punctul în care un străin nu mai e un străin.
Am simțit căldură și blândețe stând de vorbă cu ea, un om plin de curiozitate, onestitate, de dorința de a înțelege și de a iubi lumea, zi după zi, în ciuda violenței, a abuzurilor, a dezastrelor. Era sigură că toate astea se vor termina, că vom fi capabili de o existență în armonie, de vindecare.
AGERPRES: Revenind la cele patru volume ‘Un secol de poezie românească scrisă de femei’, este clar că ele au o valoare inestimabilă, dar pot să presupun și că au necesitat extrem de multă muncă. Cum a fost să lucrați la acest proiect?
Alina Purcaru: A fost o muncă pe termen lung, întinsă peste niște ani și un efort de dedicare. Noi am rămas pe baricade, încrezătoare în povestea asta, deși numai ușor nu ne-a fost. O parte dintre volume au apărut în timpul pandemiei, când accesul la biblioteci era îngreunat sau de-a dreptul blocat, pe lângă faptul că volumele unora dintre poete nu se puteau găsi decât pe la biblioteci locale, departe de noi.
Am vânat orice am putut, am cumpărat cărți de la anticari, de absolut oriunde unde le-am putut găsi, acolo unde nu ne-am putut descurca altfel. Nici informații despre toate autoarele nu ne-a fost ușor să strângem, dar dacă insiști și insiști, reușești să strângi câte ceva.
Apoi, pe lângă aceste limitări, a mai fost și distanța dintre noi. Eu eram la București, Paula la Londra. Nu ne puteam vedea decât rar, dar de comunicat am comunicat mereu. Cred că e proiectul în care amândouă am pus foarte, foarte multă pasiune și încredere. Cumva, am știut c-o să ne iasă, nu mă întrebați de unde am avut sentimentul, încrederea asta. Am știut că e foarte multă poezie scrisă de femei trecută cu vederea și că o vom găsi. Ne-am încăpățânat amândouă să facem asta. Inițial, gândiserăm un singur volum, dar după prima rundă de explorări, ne-am dat seama imediat că nu e posibil.
Editura Cartier a avut un rol major aici: ne-a dat spațiu, s-a angajat în acest proiect de recuperare, care are o miză mai mult decât literară. Arată fetelor și femeilor că poezia a fost un teren pe care poetele l-au revendicat și l-au modelat, că există o continuitate a vocilor, o o istorie a poeziei scrise de femei și că ea e cu atât mai valoroasă pentru noi, cele care scriem azi, cu cât a fost negată atâta timp.
Mai cred și că am reușit să ducem aventura asta la capăt pur și simplu pentru că am mers în aceeași direcție și a existat o mare compatibiliate între noi două, altfel nu ai cum să duci împreună atâta volum de muncă, întinsă pe cîțiva ani, și o viziune unitară.
AGERPRES: Ce urmează acum pentru Alina Purcaru?
Alina Purcaru: Sper să urmeze o carte nouă. Îmi doresc să-mi termin de scris primul meu roman. Așa îmi doresc cel mai mult acum, legat de scris. Și dacă pot scrie în tot acest timp poezie, e deja superb.
Alina Purcaru este scriitoare, jurnalistă și traducătoare. A publicat patru volume de poeme, ‘rezistență’ (Cartea Românească, 2016), ‘Indigo’ (Tracus arte, 2018), ‘Tot mai multă splendoare’ (Cartier, 2022) și Clivaj. Fidelitate (Cartier, 2025). Este coautoare a romanului colectiv ‘Rubik’ ( Polirom, 2008) și coordonatoare a mai multor volume colective: ‘Povești cu scriitoare și copii’ (Polirom, 2014), ‘10.000 de semne’/’Otros 10.000 caracteros’ (antologie bilingvă de proză românească, în ediție româno-spaniolă, apărută la Editura ICR în 2017) și, împreună cu Paula Erizanu, a antologiei de poeme în trei volume ‘Un secol de poezie română scrisă de femei’ (Cartier). A scris și două cărți pentru copii, ‘Catrina și marele Domn Somn’ și ‘Un unicorn în muzeul de oase’ (ambele publicate la Cartier, cu ilustrații de Mihaela Paraschivu, 2017). A participat la numeroase târguri și festivaluri de literatură, naționale și internaționale, este membră PEN, poeme de-ale ei au fost traduse în mai multe limbi (maghiară, spaniolă, engleză, greacă) și este prezentă cu contribuții în mai multe volume colective. AGERPRES (RO – autor: Cristina Zaharia, editor: Mariana Ionescu, editor online: Irina Giurgiu)
