Au apărut rezultatele de la simularea Evaluării Naţionale şi, ca de fiecare dată, discuţia publică s-a dus rapid într-o direcţie familiară: sunt copiii mai slabi, sunt subiectele prea grele, cine e vinovat? Toate acestea sunt întrebări legitime. Dar ele ratează, de fapt, întrebarea esenţială: cât de bine măsurăm ceea ce ştie un elev?
În evaluare educaţională, asta nu este o întrebare filosofică, ci una foarte concretă. Există concepte clare care spun dacă un test este bun sau nu: cât de consistent este (dacă doi corectori dau aceeaşi notă), cât de bine diferenţiază între elevi şi cât de mult „zgomot” introduce în rezultat.
Dacă ne uităm la datele din simulare prin această lentilă, apare o problemă pe care o discutăm prea puţin.
La matematică, rezultatele sunt dure, dar relativ clare. Există un număr mare de elevi sub 5, iar notele sunt distribuite pe toată scala. Asta înseamnă că testul reuşeşte, în mare, să diferenţieze între niveluri: vedem cine are lacune mari, cine este la nivel mediu şi cine performează foarte bine.
La limba română, lucrurile arată diferit. Dacă ne uităm la distribuţia notelor, vedem o concentrare mult mai mare în zona 8–10. Cu alte cuvinte, testul nu mai reuşeşte să diferenţieze suficient între elevii buni şi foarte buni.
De ce contează asta?
Pentru că Evaluarea Naţională nu este doar un examen „de trecut”. Este un mecanism de repartizare în licee. Iar pentru asta ai nevoie de o măsurare fină şi stabilă. Când foarte mulţi elevi sunt „înghesuiţi” în zona notelor mari, diferenţele mici dintre ei (9.40, 9.60, 9.80) devin decisive. Dar dacă testul nu este construit astfel încât să susţină aceste diferenţe, ele devin fragile.
Mai apare şi o a doua problemă: consistenţa evaluării. La limba română, aproape 1 din 10 lucrări ajunge în recorectare/mediere. Asta nu spune că elevii sunt nemulţumiţi. Spune că există variaţii semnificative între evaluatori.
Tradus simplu: aceeaşi lucrare poate primi (şi 10% dintre ele primesc) note diferite, în funcţie de cine o corectează. În evaluare, asta se numeşte „eroare de măsurare”. Şi este inevitabilă într-o anumită măsură. Dar diferenţa dintre un sistem bun şi unul slab este cât de mult reuşeşte să o controleze.
Problema nu este că avem itemi subiectivi, cum este eseul. Astfel de itemi sunt necesari şi pot măsura lucruri importante. Problema este cum sunt evaluaţi aceştia. Există suficiente exemple – inclusiv examene internaţionale de limbi străine – care arată că poţi evalua răspunsuri deschise foarte consistent, dacă ai criterii/grile de notare clare, evaluatori calibraţi şi mecanisme de control. Când aceste lucruri nu sunt suficient de bine puse la punct, subiectivitatea nu mai este controlată şi devine variabilitate.
Şi aici ajungem la miza reală: nu discutăm doar despre nişte note. Discutăm despre un sistem care decide, pe baza acestor note, traseul educaţional al copiilor.
În România, toţi elevii merg (sau ar trebui să meargă) mai departe în liceu, parte din traseul educaţional obligatoriu. Examenul nu selectează cine continuă, ci unde ajunge fiecare. Asta face ca precizia evaluării să fie încă şi mai importantă. Pentru că, în final, întrebarea nu este câţi elevi sunt sub 5 sau peste 9. Întrebarea este: putem spune, cu suficientă siguranţă, de ce un elev are 9.40 şi altul 9.80?
Dacă răspunsul este „nu chiar”, atunci nu mai vorbim doar despre diferenţe de performanţă, ci şi despre limite ale instrumentului de evaluare.
Direcţia de corecţie există. Standardele de evaluare aflate în dezvoltare pot aduce mai multă claritate: ce înseamnă, concret, un anumit nivel de performanţă şi cum ar trebui măsurat. La fel, o platformă reală de evaluare digitală – nu doar scanare şi corectură pe computer – poate permite calibrarea itemilor şi controlul mai bun al evaluării.
Dar toate acestea pornesc de la o recunoaştere simplă: nu putem îmbunătăţi educaţia dacă nu îmbunătăţim felul în care o măsurăm.
Pentru că evaluarea nu este doar un instrument tehnic de raportare. Este mecanismul care defineşte ce contează în sistem şi cum sunt distribuite oportunităţile.
Iar dacă acest mecanism este fragil, atunci tot ce construim peste el va fi, inevitabil, la fel.
Gabi Bartic este CEO Brio, absolventă de ştiinţe socio-umane, cu o vastă experienţă în Comunicare, Media şi Advertising. În ultimii 8 ani s-a dedicat educaţiei, lucrând alături de profesorul Dragoş Iliescu, la prima platformă de evaluare educaţională standardizată. Gabi Bartic crede cu tărie în necesitatea unei abordări transformaţionale şi responsabile în educaţie, care să permită fiecărui elev să devină cea mai bună versiune a sa.
