Peste 600 de copii diagnosticați cu tulburări din spectrul autist (TSA) figurează în evidența Serviciului de Evaluare Complexă a Copilului din cadrul DGASPC Vrancea, iar alte 202 persoane diagnosticate cu TSA au peste 18 ani. Dincolo de aceste date, realitatea de zi cu zi a familiilor care cresc copii cu autism este marcată de dificultăți persistente: acces limitat la servicii medicale și terapii, costuri ridicate, lipsa specialiștilor, epuizare emoțională și financiară, dar și integrare școlară și socială adesea fragilă.
Pentru mulți părinți, primii ani sunt dominați de nesiguranță, de întrebări fără răspuns și de ezitarea de a cere sprijin specializat. Psihologul Lavinia Budescu arată că deși accesul mai bun la informație a contribuit la creșterea numărului de copii diagnosticați precoce, există încă numeroase situații în care evaluarea este amânată.
”Există și situații în care părinții amână să solicite sprijin specializat, deși pot exista suspiciuni că evoluția copilului nu e una tipică, mai ales când se pot raporta la alți copii din familie, frați. Totuși, chiar și dacă se amână această prezentare la medic, la psihologul clinician, în momentul în care copilul va fi integrat în școala primară, de cele mai multe ori părintelui i se va recomanda de către cadrele didactice că e necesar să facă o astfel de evaluare, mai ales atunci când există probleme de adaptare din partea copilului. În ultimii ani, numărul persoanelor cu TSA a crescut și ca urmare a faptului că accesul la informație este mai mare, astfel încât diagnosticarea precoce a copiilor cu TSA este mult mai frecventă. În continuare serviciile medicale sunt greu accesibile, iar părinții ajung adesea să se deplaseze în alte județe sau la București pentru servicii specializate, mai ales în rețeaua medicală de stat. La nivelul județului Vrancea, serviciile medicale de pedo-psihiatrie nu sunt decontate de CAS și sunt acordate doar în cabinete private, cu programare prealabilă”, a declarat, pentru AGERPRES, Lavinia Budescu.
Dificultatea accesului la servicii este una dintre primele probleme de care se lovesc familiile. În lipsa unei rețele publice suficient dezvoltate, sprijinul real depinde adesea de posibilitățile materiale ale părinților și de capacitatea lor de a găsi specialiști disponibili. Pentru unii, drumul terapiei înseamnă navetă, liste de așteptare și costuri care cresc de la lună la lună.
***
Tatiana, mama unui băiețel diagnosticat cu TSA, vorbește deschis despre această presiune financiară și logistică, dar și despre sentimentul că sistemul public oferă prea puțin în raport cu nevoile reale.
”Am făcut o perioadă terapie la Centrul Comunitar de Servicii pentru Copii cu Dizabilități Petrești, dar terapia se face prin rotație, un an sau doi, pentru că încă sunt mulți care așteaptă. Asta e singura gratuitate de care dispui la momentul de față, în Vrancea. Ipotetic, ei spun că și terapiile acestea se pot deconta în privat. Dar puțini psihologi și terapeuți lucrează cu statul. A devenit o mare afacere în România, autismul, asta e părerea mea. Dacă nu ai bani, nu poți să-ți ajuți copilul foarte mult, bazându-te pe stat. Pentru terapia unui copil cu TSA este nevoie de o echipă de terapeuți, terapie cel puțin patru ore pe zi. Costurile totale pot ajunge și la cinci, șase, chiar șapte mii lunar, depinde. Pentru că nu există doi copii cu TSA la fel, există terapie pentru fiecare în parte”, spune Tatiana.
Aceeași realitate este descrisă și de Marius, tatăl unui copil de 12 ani cu TSA sever, diagnosticat de la vârsta de doi ani. Din perspectiva lui, chiar și acolo unde există, teoretic, mecanisme de decontare, sunt greu de folosit în practică.
”Casa Națională de Sănătate decontează terapiile, două ședințe pe zi, cu o limită de 135 de lei pe oră, adică 270 de lei pe zi, timp de 20 de zile. Teoretic. Practic, lucrul acesta se întâmplă destul de rar, iar birocrația este foarte mare. Cabinetele psihologice trebuie să fie atestate și să aibă contract cu Casa de Sănătate și trebuie să îndeplinească o grămadă de criterii. Nu e ca și cum toți terapeuții acceptă modalitatea asta de decontare de către părinți. Se merge foarte mult pe sistemul pe care l-am folosit și noi, cu asociații, fundații, redirecționarea a 3,5% din impozitul pe salariu. Ajungi să cauți permanent soluții, să combini resurse, să întrebi de la un părinte la altul, pentru că altfel nu poți susține un ritm constant de terapie”, afirmă Marius.
În spatele costurilor, al programărilor și al drumurilor repetate se află însă o uzură continuă a părinților, care trebuie să îndeplinească, adesea simultan, mai multe roluri: îngrijitor, susținător emoțional, coordonator al terapiilor, însoțitor, uneori chiar și terapeut. Psihologul Lavinia Budescu explică faptul că acceptarea diagnosticului modifică radical viața unei familii.
”Conștientizarea și acceptarea diagnosticului este un proces foarte dificil și anxiogen pentru părinte, întrucât viața de familie și personală practic se schimbă fundamental având un copil cu TSA sau altă tulburare de neurodezvoltare. De multe ori mama devine însoțitor al copilului, fiind prioritar să se implice în susținerea copilului atât acasă, cât și în ceea ce privește accesul la servicii medicale și de recuperare, ceea ce este un efort major. Mulți părinți se confruntă cu simptome de burnout, epuizare fizică și psiho-emoțională ca urmare a expunerii la situații de stres cu efect prelungit. Conștientizarea faptului că este nevoie de a se oferi ajutor specializat atât copiilor, cât și părinților lor a făcut ca anul acesta să fie adoptat de Parlament un proiect de lege privind decontarea serviciilor de psihologie, psihoterapie pentru părinții copiilor cu TSA, sindrom Down etc. Se așteaptă să se clarifice și cadrul în care se vor realiza aceste servicii de suport”, afirmă Budescu.
Pentru părinți, această epuizare nu este doar un concept, ci o realitate trăită în fiecare zi. Tatiana spune că, după mai bine de un deceniu de la diagnostic, a înțeles că progresul copilului depinde în mare măsură și de familie, dar tocmai această responsabilitate suplimentară poate deveni copleșitoare.
”După doisprezece ani în care trăiesc cu acest diagnostic, mi-am dat seama că până la urmă, de părinte depinde cel mai mult, că numai tu poți să îți dai seama unde poate evolua și unde nu. Că terapeutul, o oră, două, trei, chiar și cinci pe zi, nu poate să-l cunoască. Nu mai vorbim că atunci când copilul nu are progrese, spun că e vina părintelui: ‘Tu nu lucrezi acasă’, ‘Tu nu te implici’, ‘Tu nu lupți’. Și chiar e foarte greu pentru părinți. Părintele trebuie să muncească ca să aibă banii pentru terapii și nu numai, și după aceea trebuie să fie și terapeut, să fie și părinte. Iar copilul reacționează la părinte total diferit față de terapeut”, spune Tatiana.
***
În cazul familiilor monoparentale, presiunea se adâncește și mai mult. Sunt multe cazuri în care cuplul de părinți nu face față presiunii ridicate de acest diagnostic, cel mai adesea în aceste cazuri copii revenind în grija mamelor, ajutate poate de membri din familia extinsă. Iar nevoia de a munci, de a susține financiar terapiile și de a fi prezent permanent în viața copilului lasă foarte puțin loc pentru odihnă sau sprijin personal.
”Sunt mamă singură. Am avut noroc cu sora mea, care este și ‘shadow’ pentru copilul meu. Eu muncesc. Dacă nu munceam, vă dați seama că nu aș fi putut să întrețin nevoile copilului. În foarte multe cazuri, să știți, mamele acestor copii rămân singure. Foarte puțini sunt mamă și tată când e vorba de copil cu dizabilități. Ori, dacă tații sunt prezenți, nu vor să aibă de-a face cu copilul. Poate că este metoda lor de a supraviețui, pentru a trece peste ceea ce mulți consideră a fi un eșec”, mărturisește Tatiana.
Și Marius descrie aceeași uzură, cu accent pe ritmul continuu și pe faptul că, în multe familii, unul dintre părinți este obligat să renunțe la serviciu pentru a putea susține programul copilului.
”Uzura psihică a unui părinte care are un copil cu autism, mai ales în cazul unui singur părinte care se ocupă de acest copil, este maximă. Pentru că, de multe ori, autismul vine la pachet și cu alte probleme, cum ar fi epilepsia, ADHD-ul, retard major, tot felul de fobii … Și deci părintele, de obicei mama, care este în cele mai multe cazuri asistentul personal, trebuie să stea cu el non-stop, nu ia niciodată pauză. Noi suntem un exemplu fericit din punctul acesta de vedere, suntem doi, ne-a ajutat mult și familia extinsă, bunicii cât au fost în putere. Însă trebuie să înțelegi foarte bine boala ca să poți să ajuți un astfel de copil. Iar pentru un părinte singur e foarte greu. Copilul trebuie dus la grădiniță, la școală, la terapii, două-trei diferite în fiecare zi, de cele mai multe ori trebuie să rămâi pe acolo, prin preajmă, să poți să dai de mâncare copilului, să mergi cu el la toaletă și așa mai departe”, spune el.
La toate acestea se adaugă impactul financiar direct. Marius arată că nu există un cost standard, pentru că fiecare copil are nevoi diferite, iar evoluția depinde de profilul său particular.
”Costurile lunare ale terapiei pentru un copil cu autism depind de necesitățile copilului. Am plătit pentru terapie, lunar, chiar și 3.000 – 4.000 de lei, pentru trei, patru, chiar și cinci ore zilnic. Dar costurile pot ajunge și la mai mult. Fiecare copil cu autism este diferit, fiecare e un caz unic, fiecare are probleme diferite. Al meu, de exemplu, încă nu mestecă, nu vrea mâncare solidă. S-a înecat de când era mic și, având dereglarea asta senzorială, orice traumă, orice emoție puternică îi rămâne și nu mai vrea să mănânce mâncare solidă”, explică el.
Părinții spun că, în lipsa banilor, multe familii rămân practic fără alternative. Tatiana vorbește despre o realitate dură, în care supraviețuirea de zi cu zi înlocuiește, uneori, orice plan real de recuperare.
”Părinții care nu dispun de resurse financiare nu prea au ce să facă. De multe ori, pur și simplu le pun un telefon în față, pentru că ei sunt captivați de telefoane, și încearcă să supraviețuiască. Statul, de cele mai multe ori, nu se implică deloc. Nu există asistență socială adecvată. Știți cum te tratează asistența socială? Sunt mai mult interesați de ce sora mea e asistent personal al copilului și de ce nu eu. Nu vă mai spun cu gradul de încadrare pentru handicap … Și știți unde este cea mai mare problemă pentru toți copiii cu dizabilități? După 18 ani. Știți din ce bani au să trăiască copiii ăștia? Pe mine nu mă sperie moartea. Mă sperie să-l las singur în această lume, cu o pensie minimă. Din asta o să trăiască de la 18 ani”, spune ea.
***
Un capitol distinct este integrarea școlară, unde experiențele diferă puternic de la un copil la altul. Psihologul Lavinia Budescu consideră că școala românească este încă departe de a răspunde adecvat nevoilor elevilor neurodivergenți.
”La nivelul adaptării școlare considerăm că sistemul de învățământ românesc este departe de a fi un cadru de învățare adecvat elevilor neurodivergenți, atât la nivel de conținuturi didactice, cât și în ceea ce privește mediul fizic, care nu este adecvat nevoilor de învățare și particularităților comportamentale ale elevilor, mai ales ale elevilor cu CES. În momentul de față, în sistemul de învățământ românesc există o discrepanță foarte mare între nevoile de învățare ale copiilor cu CES și posibilitățile reale de a le oferi condiții de învățare adecvate. Mulți copii cu TSA se confruntă cu respingere, marginalizare în mediul școlar, ceea ce se reflectă asupra echilibrului lor psihic și asupra performanțelor școlare”, explică Budescu.
Pentru Tatiana, integrarea copilului său în învățământul de masă a fost posibilă, însă nu fără eforturi și fără sprijinul unor oameni care au înțeles situația. Ea vorbește despre această experiență ca despre o excepție mai degrabă decât ca despre o regulă.
”Copilul meu este integrat în sistemul școlar de masă. Dar nu s-a întâmplat fără luptă. Am avut însă mare noroc cu o doamnă învățătoare care a înțeles problematica, de un colectiv de copii foarte bun, care l-au cunoscut de la început și l-au acceptat, de părinți care au fost înțelegători. Este o mare raritate în Focșani integrarea acestor copii la școala de masă. Poate te primesc, că nu au încotro, există legislație în acest sens, dar apoi intervin tot felul de probleme. De la prezența cu ‘shadow’ în clasă, o persoană care stă cu copilul în timpul orelor. Pentru că, dacă îl lași singur, îl lași în gura lupului. Copiii sunt răi, părinții sunt răi. Eu pot să spun că am avut noroc pentru că am dat de această doamnă învățătoare, de acest colectiv minunat, cu părinți deosebiți, care l-au și acceptat. Cum spuneam, se pot face tot felul de mizerii pentru prezența acestui copil în sistemul de masă, să te facă să renunți. Și de multe ori, părinții chiar renunță”, afirmă ea.
***
Dincolo de școală, specialiștii insistă asupra importanței intervenției timpurii și a abordării multidisciplinare. Lavinia Budescu spune că nu există o singură terapie salvatoare, ci o combinație de intervenții adaptate copilului, dublată de implicarea familiei.
”Intervențiile timpurii asupra copiilor cu simptome sau un diagnostic de tulburare de dezvoltare pot fi cruciale. Astfel, dacă copilului i se acordă terapii de suport adecvate, chiar înainte de a împlini vârsta de 3 ani, acesta poate să evolueze foarte bine, având progrese care pot conduce la faptul de a nu se mai întruni criteriile de diagnostic. Intervențiile adresate copiilor cu TSA trebuie să fie adecvate și consistente. Nu aș spune că există un tip de terapie unic de succes în recuperarea copiilor, ci o abordare multidisciplinară – psiholog, logoped, kinetoterapeut, educator etc. – poate ajuta copilul foarte mult să obțină progrese în recuperare. Acest fapt face ca rețeaua de intervenție să fie vitală pentru recuperarea copilului. De asemenea, rolul părintelui este crucial în acordarea acestor intervenții, iar alianța terapeut-părinte face ca progresele să fie vizibile, constante și de lungă durată”, explică psihologul.
Kinetoterapeutul Bogdan Breană completează această perspectivă și arată că dezvoltarea copilului nu ține doar de terapiile clasice, ci și de accesul la activități care îi ajută să se raporteze la propriul corp, la ceilalți și la mediul din jur.
”Din punctul meu de vedere, recuperarea psihomotrică este esențială, deoarece una dintre dificultățile frecvent întâlnite la copiii cu TSA este legată de propriocepție și de conștientizarea propriului corp. Activitățile bine structurate, desfășurate în grup, contribuie semnificativ la dezvoltarea coordonării, a reglării senzoriale și a capacității de interacțiune cu ceilalți. Prin mișcare ghidată și exerciții adaptate, copiii își dezvoltă treptat încrederea, autonomia și disponibilitatea de a participa la diverse activități. Activitățile artistice și sportive reprezintă unele dintre cele mai eficiente contexte de integrare pentru copiii cu TSA. Ele creează un spațiu natural de interacțiune, în care copiii neurotipici și cei atipici pot participa împreună, fără presiunea performanței academice sau a etichetelor. Prin intermediul acestor activități, copiii ajung să se cunoască autentic, să colaboreze și să comunice prin joc, mișcare sau expresie artistică”, spune kinetoterapeutul Bogdan Breană.
Această deschidere spre activități non-formale se regăsește și în traseul copilului Tatianei, care, de-a lungul anilor, a trecut prin mai multe tipuri de terapii și activități: terapie ocupațională, terapie comportamentală, logopedie, înot, baschet, pian. Mama spune că unele au funcționat, altele nu, iar mare parte din lupta unei familii constă tocmai în a descoperi ce anume se potrivește acelui copil.
”Am încercat și asta, sincer, am încercat orice a fost posibil și am putut susține financiar. Am avut rezultate oarecum, pe conștientizare, adaptare, l-a ajutat foarte mult. Dar acești copii sunt atât de diferiți unul de altul că nu poți să îți dai seama care e evoluția lor naturală și cât se datorează terapiei. Este o nebuloasă cu autismul. Este un spectru atât de larg și atât de greu de înțeles. Nu îți dai seama cât din aceste terapii funcționează și câte sunt o pierdere de bani și de timp. E importantă însă și constanța, terapeutul. Am făcut cu un singur terapeut zece ani, cred, și a fost foarte bine. Pentru că terapeutul trebuie să îl cunoască foarte bine pe copil ca să îl poată ajuta. Trebuie să-i găsești lucrul ăla care-l mișcă, care-l poate schimba. Și toate acestea implică foarte, foarte mulți bani, costuri enorme, mai ales dacă ești părinte singur”, spune Tatiana.
***
Integrarea socială nu depinde doar de serviciile de specialitate, ci și de felul în care comunitatea privește acești copii și familiile lor. Bogdan Breană consideră că una dintre cele mai mari bariere este lipsa de informare și de conștientizare la nivelul societății.
”Una dintre principalele bariere este lipsa de informație și de conștientizare în rândul comunității. Este esențial să dezvoltăm mai multe acțiuni de conștientizare, prin care să ne educăm unii pe alții, să împărtășim experiențe și, astfel, să învățăm să ne acceptăm și să ne sprijinim reciproc. Doar prin informare, dialog și exemple putem crea un mediu incluziv real pentru copiii cu autism. Cred că comunitatea locală este deschisă și dornică să sprijine integrarea copiilor cu TSA, însă există încă nevoie de mai multă informare și implicare. Inițiativele de conștientizare, programele educative și evenimentele care încurajează interacțiunea între copiii cu și fără TSA sunt pași importanți pentru a construi o comunitate cu adevărat incluzivă și susținătoare”, afirmă kinetoterapeutul.
Marius spune că lipsa de înțelegere se simte adesea direct, în spațiul public, unde reacțiile celor din jur pot accentua și mai mult sentimentul de izolare al familiilor.
”Șocul la început este foarte mare. Copilul e mic, iar copiii mici cu autism plâng foarte mult. Pentru ei, orice stimul din jur poate fi o problemă. De multe ori, orice situație care îi scoate din mediul lor e problematică, se adaptează foarte greu, țipă încontinuu, plâng, nu înțeleg nimic din jurul lor, sunt pierduți complet și e un stres enorm pentru părinte. Sunt cazuri de părinți care nu acceptă diagnosticul și copiii ajung să fie diagnosticați și să primească terapii și asistență foarte târziu, de la șase, șapte ani sau chiar mai târziu. E greu, în primul rând, să înțelegi diagnosticul, care nu are o cauză clară. E greu și să înțelegi copilul și manifestările acestuia. Există și un stigmat care se aruncă asupra familiei, uneori chiar de către familia extinsă, și nu de puține ori apar conflicte. Dacă un astfel de copil face gălăgie în magazin sau în autobuz sau într-un spațiu public, vine un paznic ori altcineva care să te atenționeze, chiar să îți ceară să ieși afară, să părăsești acel loc. E un comportament discriminatoriu deja. Ți se atrage atenția, de prea multe ori, că deranjează copilul tău”, spune el.
La izolarea socială contribuie și faptul că îngrijirea unui copil cu TSA poate deveni, în timp, atât de solicitantă, încât familia ajunge să se retragă treptat din viața socială. Marius descrie acest proces ca pe o consecință firească a suprasolicitării și a lipsei de alternative de sprijin.
”În timp, pentru familiile acestor copii cu autism intervine și fenomenul de izolare socială. Odată copilul este izolat pentru că nu socializează adecvat, nu-și face prieteni, dar ajunge cu timpul să izoleze și familiile. Părinții, ca să aibă grijă de el în continuu, ajung să se izoleze de prieteni și chiar de restul familiei. E dificil să mergi cu el în oraș, la un restaurant sau la un local unde oamenii se întâlnesc, pentru că el acolo va face scene, va avea un comportament inadecvat, nepotrivit. Babysitterii, de exemplu, se feresc de copiii aceștia. Și dacă o familie găsește o vecină, un bunic care să îi mai ajute cu copilul, pentru un părinte al unui copil cu autism e mult mai greu. Centrele Respiro ori centrele de zi ar fi de mare ajutor pentru familii, dar România e abia la început în privința aceasta, există extrem de puține astfel de centre specializate raportat la nevoile reale”, afirmă el.
***
O altă dificultate majoră, invocată atât de specialiști, cât și de părinți, este lipsa specialiștilor suficient de bine pregătiți pentru a lucra cu acești copii pe termen lung. Cererea este mai mare decât capacitatea sistemului de a răspunde.
”Raportat la impactul creșterii numărului de copii diagnosticați cu TSA și posibilitățile reale de suport ce pot fi identificate la nivel local, considerăm că este un mare deficit de astfel de servicii, neexistând un număr suficient de specialiști, atât în sistemul public, cât și privat, pentru a acoperi aceste tipuri de servicii. Profesionalizarea celor care lucrează în acest domeniu este importantă, la fel ca și capacitatea sistemului public de a se dezvolta la acest nivel, oferind posibilitatea ca un număr mai mare de copii să aibă acces la astfel de servicii medicale și recuperatorii. În momentul de față ne confruntăm cu o discrepanță destul de mare între cerere și posibilitatea de a acoperi aceste nevoi de intervenții specializate. Ideal ar fi ca pe viitor, mai ales la nivel public, aceste servicii să se diversifice și să se dezvolte”, spune Lavinia Budescu.
Marius privește aceeași problemă dinspre experiența concretă a părintelui care caută ajutor și întâlnește, de multe ori, o resursă umană insuficientă sau fragilă.
”Cea mai mare problemă în ceea ce privește integrarea acestor copii este lipsa specialiștilor pregătiți. E un mediu foarte dur, sunt părinți care nu rezistă copiilor și necesităților lor și problemelor pe care le au copiii, adică îi abandonează până la urmă, îi lasă în centrele astea ale statului, la Protecția Copilului. Pentru un specialist, ca să se formeze, îi trebuie câțiva ani buni și, din păcate, deși există entuziasm la facultățile de psihologie, tinerii vin în practică la centrele cu autism, lucrează cu copiii, dar în timp, din cauza uzurii foarte accentuate, renunță și se îndreaptă spre altă ocupație. Pentru că te uzează psihic foarte tare să lucrezi un program de șase-opt ore cu câțiva copii cu TSA. Este foarte greu, foarte dificil. Mulți dintre specialiștii care merg până la capăt cu formarea sunt și dintre cei care au un copil cu TSA și s-au format, în primul rând, lucrând cu propriul copil, și pe urmă îi mai ajută și pe alții”, spune el.
În tot acest parcurs, rolul părintelui rămâne central, dar modul în care acesta se implică trebuie ajustat permanent între nevoia de a susține recuperarea și nevoia de a rămâne, totuși, părinte.
”Rolul părintelui este, într-adevăr, deosebit de important. E o întreagă discuție dacă părintele poate face sau nu terapii cu copilul, pentru că se suprapune rolul de părinte cu cel de terapeut și nu e neapărat bine. Copilul are totuși niște așteptări de la tine, ca părinte. Noi, după ani de experiențe, am ales să facem cu copilul nostru activități de învățare indirecte, pe partea de autonomie personală acasă, pe stradă, la magazin. Îl învățăm, de exemplu, lucruri pe care nu prea are cum să le învețe cu un terapeut, cum să se spele singur pe corp, cum să mănânce, cum să se îmbrace și așa mai departe. Învățăm cuvinte noi tot timpul, încercăm să nu treacă o zi fără să nu îi arătăm câteva lucruri noi”, spune Marius.
La capătul acestor istorii personale rămâne aceeași concluzie: pentru copiii cu TSA și pentru familiile lor, viața de zi cu zi este o combinație de efort, adaptare continuă și speranță fragilă. În Vrancea, ca în multe alte locuri din țară, sprijinul și progresul real al unui copil cu autism depinde încă prea mult de norocul de a întâlni un profesor înțelegător, un terapeut potrivit, de a avea o familie care rezistă, o rudă care poate ajuta, o comunitate dispusă să înțeleagă.
Iar pentru mulți părinți, cea mai apăsătoare întrebare nu este doar cum își vor ajuta copilul astăzi și mâine, ci ce se va întâmpla cu el mai târziu, când va deveni adult sau atunci când ei vor fi bolnavi ori prea bătrâni să îl mai ajute și nu vor mai putea compensa lipsurile sistemului.
În 2 aprilie se marchează Ziua Internațională de Conștientizare a Autismului, un moment în care fiecare se poate gândi la faptul că autismul este o realitate pentru milioane de oameni din întreaga lume și pentru familiile acestora. În România, sunt zeci de mii de familii care au un copil diagnosticat cu această afecțiune cronică și care îi afectează capacitatea de interacțiune socială, comunicare și învățare.
