Ortodoxe
Sf. Cuv. Nichita Mărturisitorul și Ilirie
Greco-catolice
Sf. cuv. Nichita Mărturisitorul
Romano-catolice
Vinerea Sfântă (Pătimirea și moartea Domnului) (post și ab.)
Ss. Alois Scrosoppi, pr.; Sixt I, pp.
Sfântul Cuvios Nichita Mărturisitorul este pomenit în calendarul creștin ortodox în ziua de 3 aprilie.
Sfântul Nichita s-a născut în Cezareea Bitiniei, din părinți dreptcredincioși. Tatăl său se numea Filaret și s-a tuns în călugărie, când soția sa s-a mutat la Domnul, într-a opta zi după nașterea pruncului Nichita.
A trăit în perioada iconoclasmului (un curent eretic care impunea distrugerea icoanelor).
Sfântul Cuvios Nichita s-a călugărit în Mănăstirea Midichiei, a neadormiților, unde era egumen starețul Nichifor. După șapte ani de viețuire în mănăstire, a fost silit de egumen să se preoțească și l-a hirotonit însuși patriarhul Constantinopolului, Tarasie.
Sfântul Tarasie a ocupat scaunul patriarhal al Constantinopolului la rugămintea împărătesei Irina (regentă între anii 780-797; împărăteasă între anii 797-802), deși era mirean, în dorința de a pune capăt tulburărilor iconoclaste și de a restabili dogma dreptei credințe.
După hirotonie, Sfântului Nichita i s-a încredințat toată rânduiala mănăstirii, ca ajutor al cuviosului Nichifor, slăbit de bătrânețe, căruia i-a urmat la stăreție.
Lupta împotriva icoanelor, în noul ei val, după moartea împărătesei Irina, a fost deschisă de împăratul Leon Armeanul, în anul 813. Dreptcredincioșii erau prigoniți, clericii surghiuniți și însuși patriarhul a fost înlocuit cu un om al împăratului, trecut în câteva zile prin toate treptele ierarhiei.
În această perioadă, împreună cu alți egumeni, Sfântul Nichita a fost închis în temniță și, apoi, trimis în surghiun pe o insulă mică, ce purta numele Sfintei Mucenițe Glicheria, pentru că acolo se aflau sfintele ei moaște.
Biserica și mănăstirea zidite în numele Sfintei Glicheria erau încredințate de autorități unui oarecare Antim.
‘Acel om era foarte rău, vrăjitor, urâtor de cele sfinte, rău-meșteșugar, vrăjmaș viclean, mândru și nemilostiv, pentru a lui sălbăticie și rău nărav, locuitorii de acolo îl numeau Caiafă’. (Viețile Sfinților)
Acestui Antim i se făgăduise o mare răsplată dacă putea să îl convingă pe Sfântul Nichita să treacă de partea ereticilor. Pentru aceasta îl chinuia mult, închizându-l într-o temniță foarte strâmtă și printr-o gaură îi dădea foarte puțină mâncare.
Slăbit de suferințe și de bătrânețe, la sfârșitul prigoanei, Sfântul Nichita nu s-a mai întors la mănăstirea sa, ci a rămas la liniște, într-un loc mai deosebit aproape de Bizanț, de unde s-a mutat la Domnul, la 3 aprilie 824.
‘Acolo petrecând puțină vreme după cumplita pătimire și la mulți făcând bine prin darul cel mult tămăduitor, s-a apropiat către sfârșitul său. Și după ostenelile cele cu multe dureri ce i s-au făcut lui în surghiun, s-a îmbolnăvit cu boala cea mai de pe urmă și s-a împărtășit cu dumnezeieștile Taine, într-o zi de sâmbătă. Iar Duminică, când se lumina de ziuă, s-a mutat la Domnul, în trei zile ale lunii aprilie’. (surse: vol. Viețile Sfinților; https://calendar.patriarhia.ro)
