Credincioșii ortodocși și greco-catolici sărbătoresc duminică Intrarea Domnului în Ierusalim – Floriile.
Potrivit tradiției Bisericii, Intrarea lui Iisus Hristos în Ierusalim este singurul moment din viața Sa pământească în care a acceptat să fie aclamat ca Împărat. De data aceasta, își pregătește singur intrarea, conform profețiilor din Vechiul Testament, ca să fie recunoscut după lege că este Mesia, Mântuitorul lumii. Poporul îl întâmpină pe Iisus cu ramuri de finic și de măslin, strigând: ‘Osana! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului’. Prin aceste cuvinte, oamenii simțeau că însuși Dumnezeu a venit în lume pentru a aduce mântuirea ei. Intrând ca Împărat în Ierusalim, Iisus anticipează biruința Sa apropiată asupra morții, ca și biruința întregii omeniri pe care o purta în Sine.
Primele mențiuni despre această sărbătoare provin din secolul al IV-lea. Cei dintâi care o pomenesc sunt Sfântul Epifanie, căruia i se atribuie două predici la această sărbătoare, și pelerina apuseană Egeria, care, în însemnările ei de călătorie, descrie modul în care se celebra această duminică în Ierusalim, spre sfârșitul secolului al IV-lea. De la unii dintre marii părinți ai Bisericii, între care se află Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Ambrozie și Sfântul Chiril al Alexandriei, există predici celebre ținute în cinstea ei.
În vechime, Duminica Floriilor, începutul săptămânii Paștilor, mai era numită Duminica aspiranților sau a candidaților la botez, pentru că în această zi catehumenii (cei care urmau să se boteze) mergeau cu mare solemnitate la episcop spre a-i cere să fie admiși la botez, iar acesta le dădea să învețe Simbolul credinței (Crezul). Se mai numea și Duminica grațierilor, pentru că, în cinstea ei, împărații acordau grațieri.
De Florii, oamenii merg la biserică pentru a sfinți crenguțe de salcie pe care le pun la geamuri, la uși sau la porți. Crenguțele de salcie amintesc de ramurile de finic și de măslin cu care a fost întâmpinat Mântuitorul.
În unele părți ale țării locuitorii de la sate se încing cu ramurile de salcie peste mijloc, credința spunând că acest ritual îi apără de boli și îi face mai robuști.
Cu aceste ramuri, după ce au fost duse la biserică spre a fi sfințite, creștinii împodobesc icoanele, ușile și ferestrele, pentru că apără casa de rele și o protejează de evenimente neplăcute.
Salcia este mereu înflorită în această perioadă a anului, o expresie a fertilității și a reînvierii naturii. De asemenea, se spune că este bine să te încingi cu aceste ramuri de salcie ca să nu te doară mijlocul tot anul. Cu ramurile de salcie apicultorii înconjoară stupii în ziua de Florii, iar țăranii, convinși de efectul miraculos al acestor muguri, îi îngroapă sub brazdă.
În tradiția populară, există credința că însăși Maica Domnului a binecuvântat salcia, după ce aceasta s-a transformat într-o punte ajutând-o pe Fecioara Maria să treacă peste un râu.
Denumirea populară a sărbătorii vine de la zeița romană a florilor, Flora, peste care creștinii au suprapus sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim. Ca aspect necreștin, există obiceiul ca în vreme de furtună să se pună pe foc muguri din sălciile de la Florii, pentru a împrăștia norii și grindina, protejând casa și familia de dezastre.
De Florii, cu o săptămână înainte de sfârșitul Postului Mare, este dezlegare la pește.
Începând cu seara de duminică, în biserici începe săvârșirea slujbelor, numite denii. Acestea evocă toate momentele importante petrecute în viața Mântuitorului între ziua Intrării triumfale în Ierusalim și până la Învierea Sa din morți.
Cu ziua de Florii începe ultima săptămână a Postului Paștilor, numită Săptămâna Patimilor, în care creștinii se pregătesc să întâmpine marea sărbătoare a Învierii Mântuitorului Iisus Hristos.
