Unic în România prin forma geometrică de cerc, Charlottenburg, asemeni altor sate bănățene întemeiate în vremea Imperiului Habsburgic, a fost populat mai ales cu șvabi dunăreni veniți aici în veacul XVIII, dar a ajuns să fie depopulat masiv, fiind părăsit de urmașii celor care l-au fondat.
Satul din câmpia timișeană, declarat monument istoric, nu poate fi văzut în deplina lui splendoare decât din înaltul cerului, pentru că, potrivit legendei, un vrăjitor înaripat care zbura pe deasupra așezării, gelos că aceasta nu poartă numele lui, a rostit un blestem – ca frumusețea localității să nu poată fi văzută decât de cei care sunt călare pe făpturi înaripate, pe dragoni. Realitatea este că forma rotundă a satului poate fi văzută clar doar din aer, în zilele noastre din avioane sau drone.
În Poșta din Charlottenburg am întâlnit ultimul șvab care mai trăiește în ‘satul rotund’, pe Peter Trimper. Au fost opt frați la părinți, dar șapte dintre ei s-au căsătorit și au plecat în Germania de foarte mulți ani. El a rămas aici, cu părinții. Nu a fost niciodată în Germania, pentru a evita ispita de a rămâne acolo.
‘Sunt singurul șvab care a mai rămas în Charlottenburg. În 1771, generalul Johann Altringen a adus aici 32 de familii de coloniști germani din Imperiul Habsburgic, din Tirolul de Sud, apoi din Alsacia-Lorena, din Baden Wurttenberg, din Austria, Bavaria. În 1970 mai era în sat cu catolici, la fel, și în satul alăturat Altringen: cu 110 nemți și 100 unguri. Cam 82% din localnici erau catolici, raportat la populația de atunci. Aici erau germani, șvabi. Primul neamț care a plecat de aici a fost Rupert, în 1973. Pe vremuri, singurul român din sat era jandarmul. Mai erau și zece familii de maghiari. Noi suntem în familie opt frați. Șapte s-au căsătorit și au plecat în Germania. Părinții nu au vrut să plece, eu nu sunt căsătorit și nu am vrut să plec nici eu; am rămas aici cu părinții. Toți frații mei încă trăiesc în Germania, dar eu nu am fost niciodată la ei. Nu am vrut să mă duc, că după aia nu mai veneam înapoi’, a povestit Peter Trimper.
La cei 88 de ani ai săi, ultimul șvab din satul rotund merge zilnic la Poștă, unde citește ziarul de limbă germană ‘Allgemeine Deutsche Zeitung’, apoi deschide dezbaterea cu poștașul și cu consătenii, despre ‘vraiștea din Guvern, lipsa de unitate a românilor care nu reușesc să se adune și să dea legi bune pentru țară, despre vremurile grele în care trăim’.
Domnul Peter este șvabul care are grijă de biserica din sat, catolică, dar care este împărțită frățește cu ortodocșii. Trage clopotele, se îngrijește de cimitirele șvabilor și cunoaște istoria locului mai bine decât oricare altcineva.
Este extrem de supărat pe orășenii care cumpără câte o casă în sat sau teren și construiesc după bunul lor plac case noi, fac modificări caselor bătrânești ori fac garduri la fațada caselor, depășind aliniamentele stradale. Pentru că, spune el, aceștia distrug identitatea a ceea ce a făcut ca Charlottenburg să aibă statutul de monument istoric.
‘Satul s-a construit rotund, cu diametrul de 210 metri. În centru era o fântână cu apă bună, înconjurată de plantații de duzi. S-a construit apoi biserica; doar una, catolică. Au venit, mai apoi, mai multe familii care au scos plantația de duzi, au construit patru case. În fața Poștei este fosta școală, din 1890, biserica din 1875-1876. Până atunci, aici era drum forestier, iar credincioșii aveau o capelă. Ulterior, s-au modificat drumurile. Sunt orășeni care au cumpărat case, dar băștinașii satelor sunt patru-cinci familii. Au venit de la oraș pentru case de vacanțe. Am auzit că administrația (județeană – n.r.) vrea să repare casele din satul istoric. Dar, ce să repare? Moșia de lângă poștă a fost cumpărată. Era o șură, dar a fost cumpărată de un brigadier silvic. După 1990 a modernizat casa, cu gardul a ieșit în afara aliniamentului stradal (…). Principalul vinovat a fost primarul de atunci, care a permis astfel de modificări. Este urât. Satul nostru era fără garduri. În fața casei nu erau garduri. Acum, are teren până în șanț. Și construiește altceva’, spune, necăjit, localnicul.
El mărturisește că fiecare zi începe cu durerea de picioare și cea provocată de ulcerul gastric. Apoi, merge la Poștă.
‘Am rămas doar cu ziarul nemțesc, după ce un prieten era abonat la Renașterea Bănățeană, dar a plecat. Slujbe la biserica din sat se fac de două ori pe lună pentru ortodocși, de la Bogda, alternativ cu catolicii, pentru care vine preotul de la Lipova. Biserica este catolică. Dar merg foarte puțini, patru-cinci persoane. De Paști și de Crăciun sunt ceva mai mulți’, ne destăinuie domnul Peter.
L-am lăsat pe ultimul șvab din sat la taifas cu poștașul Gheorghe Dunca, în timp ce doi căței albi se joacă, tăvălindu-se prin iarba îmbibată cu noroi. La intrarea în Poștă, un butuc de dud servește loc de scaun, amintind, într-un fel, de lumea lui Moromete.
‘De patru ani sunt la Poștă. Împărțim scrisorile și corespondența oamenilor în șase sate. Este corespondență, fiecare casă are câte o factură, mai sunt și firme. Merg cu bicicleta și cu mașina personală. Sunt șase sate, distanța e mare, Comeat e cel mai departe, la 10 kilometri. Zilnic fac aproape 25 de kilometri. Mi-a plăcut. Am venit în 1995 și am rămas. Pe atunci, aici era centrală telefonică, telefon cu manivelă, sunai la centrală, iar de acolo se lua legătura cu Mașloc și de acolo se făcea legătura cu numărul din satul solicitat. Locuiesc aici. Se vizitează zona, ca sat rotund, Muzeul Cinegetic și Parcul de Vânătoare. Zona este foarte frumoasă ca peisaj, pădurea. Șvabul este abonat la ziarul german și vine zilnic la Poștă, citește noutățile și apoi trece la dezbatere, la vorbe’, mărturisește Gheorghe Dunca.
O parte din zestrea șvabilor de odinioară se păstrează în Schwabenland, un cochet punct muzeal etnologic amenajat într-o casă bătrânească ce datează din anul 1905. Casa avea prânzitorul (bucătăria), soba bună (sufrageria) care este locul cel mai frumos, ținut pentru oaspeți sau sărbători, cuptorul de pâine, șpaițul rece și șpaițul cald și pivnița, costume tradiționale, mobilier masiv și textile lucrate de mână.
Aici, drumețul poate servi un prânz tradițional șvăbesc – șnițel cu cartofi piure, murături, iar ca desert, Apfelstrudel (ștrudel cu mere), tradițional pentru bucătăria austriacă și germană.
Și pentru că titlul ‘Banat – Regiune Gastronomică Europeană 2028’ bate la ușă, Mircea Sîrbu, de la pensiunea de lângă satul rotund, vine cu meniuri tradiționale românești, care se așează tihnit în gură, pentru a mângâia papilele gustative cu arome de neuitat.
‘Pentru Banat – Regiune Gastronomică Europeană venim cu preparate locale, totul proaspăt cules, proaspăt preparat. Șvabii din Charlottenburg aveau mâncăruri specifice – găluște din cartofi cu brânză peste ele, Schmarrn (ou bătut cu făină, care apoi se prăjește) care se servea cu compot de prune. Pe meniul românesc, noi aveam o tradiție: carne se mânca doar la sfârșit de săptămână. Sâmbăta se tăia găina, din măruntaie se făcea un papricaș, iar restul de carne se pregătea pentru duminică – supa cu găluște și legume, iar la felul doi se făcea pane cu cartofi fierți și sos de roșii. Pentru Banat – Regiune Gastronomică Europeană avem sarmale, supă de găină cu tăiței sau găluște de gris, iar la desert avem plăcinte cu ludaie, ludaie la cuptor, chifle cu untură mare, scoverzi. Primăvara, pădurile noastre sunt raiul leurdei și o facem salată, ciorbă, sos’, detaliază Mircea Sîrbu.
De la el am aflat că în pădurile de la Charlottenburg vin mulți vânători străini pasionați de vânatul mic, păsări, mistreți, mufloni.
La plecare, îl reîntâlnesc pe Peter Trimper tot în fața Poștei. Primăvara cu vremea frumoasă aduce zâmbetul pe buzele ultimului șvab din Charlottenburg, care mai glumește pe seama unui consătean chefliu ce se laudă că nimerește întotdeauna casa, indiferent cât bea la birt, pentru că … ‘satul e rotund’ și are o singură stradă.
