Girafele pot fi întâlnite în principal în savanele, pajiștile și pădurile deschise din Africa subsahariană. Trăiesc în grupuri și își petrec cea mai mare parte a zilei hrănindu-se cu frunze de salcâm, sau de copaci acacia, dar și fructe și flori, pe care le adună datorită gâtului lor impresionant. Dotate cu o inimă puternică pentru a pompa sânge la cap, girafele sunt, de asemenea, renumite pentru mersul lor grațios și capacitatea de a alerga rapid pentru a scăpa de prădători.
Una dintre principalele teorii care explică gâtul lung al girafei este selecția naturală: girafele se hrănesc în principal cu frunze de salcâm, un copac care crește la înălțimi pe care puține alte ierbivore le pot atinge. Un gât lung le permite girafelor să ajungă la frunzele de pe ramurile mai înalte, oferindu-le acces la o sursă de hrană mai puțin „competitivă”.
Se crede că această adaptare a permis girafelor să supraviețuiască și să se reproducă mai eficient, iar această caracteristică a fost transmisă din generație în generație.
Conform acestei teorii, girafele masculi își folosesc gâtul lung pentru a lupta în confruntări numite necking. Aceste lupte constau în lovituri la cap și la gât pentru a stabili dominanța și a câștiga dreptul de a se împerechea cu femelele. Masculii cu gâtul cel mai lung și mai puternic tind să câștige aceste lupte, sporindu-și astfel șansele de reproducere. Prin urmare, lungimea gâtului ar putea fi o trăsătură avantajoasă nu numai pentru accesul la hrană, ci și pentru reproducere.
Chiar dacă aceste teorii sunt larg acceptate, este probabil ca gâtul lung al girafei să fie de fapt rezultatul unei combinații de factori diferiți. Pe lângă faptul că oferă acces la resursele alimentare și asigură succesul în luptele de selecție a partenerului, gâtul lung al girafelor le conferă și un nivel sporit de supraveghere, scrie omofon.com.
Această înălțime le permite girafelor să detecteze prădătorii de la distanță și să își îmbunătățească astfel șansele de supraviețuire. Această versatilitate rezumă în sine complexitatea evoluției acestor animale extraordinare și modul în care mai multe presiuni selective pot acționa simultan pentru a forma o caracteristică fizică deosebit de originală.
Gâtul lung al girafei reprezintă, de asemenea, o serie de alte provocări fiziologice. Pentru a pompa sânge la cap, girafele au trebuit să dezvolte un sistem circulator specific, cu o inimă deosebit de puternică și o serie de valve pentru a regla fluxul sanguin.
Structura lor osoasă, care are doar șapte vertebre cervicale (ca majoritatea mamiferelor), este alungită și întărită pentru a le susține gâtul. Aceste adaptări interne sunt la fel de uimitoare ca aspectul lor exterior și demonstrează adaptabilitatea incredibilă a acestui animal.
