Catastrofa a afectat grav județele Satu Mare, Maramureș, Botoșani și Iași, lăsând în urmă un bilanț tragic: zeci de morți, mii de persoane rămase fără locuințe și pagube materiale de neimaginat.
România Liberă scria, pe 16 mai 1970 despre pagubele din agricultură și despre ce acțiuni de salvare se desfîșurau în Ardeal.
„Pe ogoare au fost luate măsuri pentru evacuarea apelor. Sunt deblocate canalele de irigaţii, se fac şanţuri de scurgere şi, pe măsura zvântării terenurilor, vor reîncepe lucrările agricole. Au fost luate măsuri în vederea procurării seminţelor pentru reînsămânţarea suprafeţelor ce au avut de suferit de pe urma inundaţiilor, pentru refacerea serelor şi solariilor, a adăposturilor şi stocurilor de nutreţuri pentru animale. (…) Apele Someşului au crescut vertiginos la Satu Mare… Elicoptere participă la salvarea femeilor, a copiilor şi a altor persoane surprinse de furia apelor, contribuind totodată la aprovizionarea cu alimente, apă minerală, combustibil şi medicamente”.
Satu Mare a fost unul dintre cele mai afectate orașe, aproape două treimi din acesta fiind acoperit de ape. Digurile s-au rupt, iar forțele locale au fost depășite de amploarea fenomenului. În doar câteva zile, apa a distrus case, poduri și drumuri, izolând complet comunități întregi. Aproximativ 200.000 de hectare de terenuri agricole au fost inundate, lăsând mii de fermieri fără mijloace de subzistență.
Autoritățile au mobilizat armata și alte instituții de stat pentru a salva oamenii și a oferi ajutor celor rămași fără adăpost. Solidaritatea socială a fost deosebit de puternică în acele momente, dar refacerea zonelor afectate a durat ani de zile. Inundațiile din 1970 au reprezentat o lecție dureroasă în gestionarea riscurilor naturale, subliniind nevoia de modernizare a infrastructurii de apărare împotriva dezastrelor naturale și a îmbunătățirii sistemelor de alertare timpurie.
După inundațiile devastatoare din 1970, autoritățile române au construit și consolidat diguri și baraje pe principalele râuri, în special pe Someș și Mureș și au modernizat infrastructura hidrotehnică. A fost creat un sistem național de monitorizare hidrologică, menit să prevină astfel de dezastre prin prognozarea inundațiilor și avertizarea populației. Totodată, au fost extinse rețelele de drenaj și canale de evacuare a apelor în zonele vulnerabile, iar capacitatea autorităților de intervenție în caz de urgență a fost îmbunătățită prin pregătirea echipelor de salvare și investiții în echipamente. De asemenea, legislația privind gestionarea riscurilor naturale a fost actualizată, impunând măsuri stricte pentru prevenirea și gestionarea situațiilor de urgență. Aceste acțiuni au contribuit la reducerea frecvenței și gravității inundațiilor majore, deși schimbările climatice rămân o provocare continuă.
În articolele de acum zeci de ani, se vorbește despre inundații grave care se produc o dată la 20-30 de ani. În 1865, Dâmbovița a produs pagube în București, iar în 1932, apa a atins un nivel record la Iași, dar și la Arad. După 1989 au fost inundații grave, cu victime și cu pagube materiale mari cam o dată la 3-4 ani, însă au afectat zone mult mai restrânse, decât s-a întâmplat în 1970.
