Același lucru este valabil atunci când consumatorul a plătit acest comision într-o singură tranșă, la încheierea contractului de credit, conform unui comunicat de presă al CJUE.
Cazul a fost ridicat la CJUE de o femeie din Polonia care a lluat un credit imobiliar în valoare de 106.600 de zloți polonezi (PLN) (aproximativ 24 600 de euro) de la Santander Bank Polska, pentru o durată de 30 de ani.
După 19 luni de la semnarea contractului, femeia a rambursat integral creditul și a cerut Santander Bank Polska să îi ramburseze comisionul legat de acordarea creditului menționat în valoare de 2.462,78 PLN (aproximativ 570 EUR), aferent duratei restante a aceluiași credit, și anume 341 de luni.
Banca i-a respins cererea, astfel că femeia s-a adresat justiției. Instanța poloneză a cerut astfel CJUE să stabilească dacă, în cazul rambursării anticipate a unui credit ipotecar, comisionul legat de acordarea acestui credit ar trebui să fie rambursat în parte.
„Curtea amintește că, în cadrul unui credit imobiliar, creditorul trebuie să furnizeze consumatorului informații precontractuale cu privire la repartizarea costurilor care trebuie plătite de acesta din urmă în funcție de caracterul lor recurent sau nerecurent. În lipsa unor informații care să permită să se stabilească dacă respectivele costuri depind de durata contractului sau nu, ele trebuie considerate ca atare și ca putând face obiectul unei reduceri în cazul rambursării anticipate. Or, banca nu pare să-i fi furnizat consumatoarei asemenea informații în ceea ce privește comisionul în litigiu. Într-o atare situație, instanța națională trebuie să constate că acest comision este acoperit de asemenea de dreptul consumatorului la reducerea costului total al creditului”, se arată în comunicatul CJUE.
Astfel, potrivit Curții, consumatorul nu poate fi penalizat din cauza lipsei unor informații pe care creditorul este obligat să i le furnizeze. În plus, faptul că un cost a fost achitat de consumator într-o singură tranșă la încheierea contractului nu înseamnă în mod necesar că acest cost este independent de durata contractului și, prin urmare, că nu poate fi restituit în parte.
Extrase din decizia publicată de CJUE:
– „(…) revine instanțelor naționale sarcina de a se asigura că acele costuri care, indiferent de durata contractului de credit, sunt impuse consumatorului nu constituie în mod obiectiv o remunerație a creditorului pentru utilizarea temporară a capitalului care face obiectul acestui contract sau pentru prestații care, la momentul rambursării anticipate, încă ar trebui să fie furnizate consumatorului (Hotărârea din 9 februarie 2023, UniCredit Bank Austria, C‑555/21, EU:C:2023:78, punctul 38). Prin urmare, o instanță națională nu poate prezuma, pe baza simplului fapt că un cost a fost achitat de consumator într-o singură tranșă la momentul încheierii contractului de credit ipotecar, că acest cost intră sub incidența unor costuri care sunt independente de durata contractului, care nu pot determina, așadar, reducerea costului total al creditului prevăzută la articolul 25 alineatul (1) din Directiva 2014/17”.
– „(…) este necesar să se observe că creditorul sau, dacă este cazul, intermediarul de credit sau reprezentantul desemnat al acestuia este obligat, în conformitate cu articolul 14 alineatele (1) și (2) din Directiva 2014/17, să furnizeze consumatorului informații precontractuale cu privire la repartizarea costurilor care trebuie plătite de acesta din urmă în funcție de caracterul lor recurent sau nerecurent prin intermediul FEIS. Creditorul este, așadar, cel care trebuie să demonstreze caracterul recurent sau nerecurent al costurilor în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 februarie 2023, UniCredit Bank Austria, C‑555/21, EU:C:2023:78, punctele 34 și 38). Or, în speță, din explicațiile furnizate de instanța de trimitere reiese că Santander Bank Polska nu a prezentat o repartizare a costurilor creditului ipotecar în discuție în litigiul principal care să permită acestei instanțe să stabilească dacă costurile în discuție în litigiul principal sunt legate în mod obiectiv de durata contractului sau dacă aceste costuri sunt independente de această durată”
– „Pentru a garanta că consumatorul nu este penalizat de această lipsă de informații, trebuie să se considere că, într‑o astfel de situație, instanța națională este obligată să constate că costurile în cauză nu sunt independente de durata contractului și sunt, în consecință, acoperite de dreptul la reducerea costului total al creditului, prevăzut la articolul 25 alineatul (1) din Directiva 2014/17. Rezultă că, atunci când creditorul nu a furnizat informațiile necesare care să permită instanței naționale să verifice dacă costurile în cauză nu constituie o remunerație a creditorului pentru utilizarea temporară a capitalului care face obiectul contractului de credit ipotecar sau o remunerație pentru un serviciu care, la momentul rambursării anticipate, nu fusese furnizat integral, această instanță trebuie, pentru a garanta un nivel ridicat de protecție a consumatorilor, să considere că este vorba despre costuri legate de durata acestui contract, acoperite de dreptul la reducere prevăzut la articolul 25 alineatul (1) din Directiva 2014/17, chiar dacă aceste costuri au fost plătite într-o singură tranșă la încheierea contractului menționat”.
– „Articolul 25 alineatul (1) din Directiva 2014/17 trebuie interpretat în sensul că, în lipsa unor informații furnizate de creditor care să permită unei instanțe naționale să verifice dacă un comision încasat la încheierea unui contract de credit ipotecar intră în categoria costurilor care sunt independente de durata acestui contract, instanța menționată trebuie să considere că un astfel de comision este acoperit de dreptul la reducerea costului total al creditului, prevăzut în această dispoziție”
– „Deși este adevărat că articolul 25 alineatul (1) din Directiva 2014/17 nu impune o metodă de calcul specifică pentru a se determina cuantumul reducerii costului total al creditului ipotecar, prevăzută în această dispoziție, nu este mai puțin adevărat că metoda utilizată trebuie să fie aptă să garanteze realizarea obiectivului acestei directive, care reiese din considerentul (15) al acesteia și este amintit la punctul 31 din prezenta hotărâre, și anume asigurarea unui nivel ridicat de protecție a consumatorilor în domeniul contractelor de credit pentru bunuri imobile. În speță, potrivit informațiilor aflate la dispoziția Curții, legislația poloneză nu conține nicio dispoziție referitoare la acest calcul, iar contractul de credit ipotecar în discuție în litigiul principal nu indică nici el modul în care trebuie calculată valoarea reducerii costului total al creditului. Într‑o asemenea situație, revine instanței naționale sarcina de a se pronunța cu privire la metoda adecvată pentru a se stabili cuantumul reducerii costului total al creditului ipotecar, prevăzută la articolul 25 alineatul (1) din Directiva 2014/17, cu condiția ca această metodă să fie aptă să asigure realizarea obiectivului acestei directive care urmărește să asigure o protecție ridicată a consumatorilor”.
– „Articolul 25 alineatul (1) din Directiva 2014/17/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 februarie 2014 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile rezidențiale și de modificare a Directivelor 2008/48/CE și 2013/36/UE și a Regulamentului (UE) nr. 1093/2010 trebuie interpretat în sensul că, în lipsa unor informații furnizate de creditor care să permită unei instanțe naționale să verifice dacă un comision încasat la încheierea unui contract de credit ipotecar intră în categoria costurilor care sunt independente de durata acestui contract, instanța menționată trebuie să considere că un astfel de comision este acoperit de dreptul la reducerea costului total al creditului, prevăzut în această dispoziție. Articolul 25 alineatul (1) din Directiva 2014/17 trebuie interpretat în sensul că din dispoziția menționată nu rezultă nicio metodă de calcul specifică ce permite să se stabilească cuantumul reducerii costului total al creditului, prevăzută în această dispoziție”
