Toshikazu Kawaguchi, autorul seriei de succes „Până când nu se răceşte cafeaua”, a lansat, marţi, la Institutul Cervantes din Bucureşti, al patrulea volum, „Înainte să ne luăm rămas-bun”, editat de Litera. Scriitorul a acordat un interviu News.ro în care vorbeşte despre întoarcerea în trecut, inspiraţie şi pentru cine a scris acest roman.
Obişnuiţii cafenelei magice Funiculi Funicula cunosc bine faimoasa ei legendă şi extraordinara ofertă de călătorie în timp. Mulţi dintre clienţii ei s-au reîntâlnit cu vechile iubiri, s-au împăcat cu familia înstrăinată şi i-au vizitat pe cei dragi. Dar călătoria nu este lipsită de riscuri şi există reguli stricte de urmat.
În tradiţia seriei „Până nu se răceşte cafeaua” a lui Toshikazu Kawaguchi, cititorii vor face cunoştinţă cu noi vizitatori: soţul care are ceva important de spus; femeia care nu şi-a putut lua rămas-bun de la câinele ei; femeia care nu a putut răspunde la o cerere în căsătorie; fiica nerecunoscătoare care şi-a alungat tatăl.
Toshikazu Kawaguchi s-a născut în 1971, la Osaka, Japonia. A fost producător, regizor şi scenarist pentru grupul de teatru Sonic Snail. Romanul său de debut, „Până nu se răceşte cafeaua” (2015), este o adaptare după piesa de teatru pusă în scenă de 1110 Productions, care a câştigat Marele Premiu la ediţia a zecea a Festivalului de Dramă Suginami. Cartea a fost ulterior ecranizată, cu scenariul scris de autor, filmul cu titlul „Cafeneaua Funiculi Funicula” având premiera în 2018. Succesul romanului său l-a determinat pe Kawaguchi să scrie cinci continuări, care s-au bucurat de aceeaşi primire entuziastă din partea publicului.
News.ro: „Până nu se răceşte cafeaua”. Unde v-aţi dori să vă întoarceţi în timp dacă vă aşezaţi pe scaunul din cafeneaua din Tokyo?
Toshikazu Kawaguchi: Aş vrea să mă pot întoarce în trecut, într-un loc în care l-aş mai putea revedea pe tatăl meu care a murit la vârsta de 38 de ani. Şi aş vrea să-i pot spune că am ajuns scriitor, că scrierile mele au succes, că acum sunt în turnee internaţionale şi cred că probabil ar fi uimit să afle aceste lucruri.
De ce să ne întoarcem în trecut? Ce aţi schimba dacă v-aţi întoarce în trecut?
T.K.: Nu a fost aceasta ordinea, cu întoarcerea în trecut. Când am început să scriu, am pornit de la titlul romanului, cum a fost acesta „Înainte să se răcească cafeaua”, mi s-a părut un titlu interesant. Şi m-am gândit: Ce poate să facă un om până se răceşte cafeaua, un interval foarte scurt. Atunci, mi-a venit ideea: ce-ar fi dacă omul ar putea avea posibilitatea de a călători în trecut.
Dar nu am vrut să fie o întoarcere pur şi simplu în trecut, pentru că există oricum există elemente de fantastic în romanele mele, nu am vrut să accentuez foarte mult acest rol al fantasticului şi atunci am făcut foarte multe reguli, astfel încât personajele să îşi dorească cu adevărat să călătorească în trecut să-şi întâlnească persoanele dragi.
După cum vă spuneam, tatăl meu a murit la o vârstă la care nu ar fi trebuit să moară, la vremea respectivă era o boală la care nu se găsise leac, pe când acum tehnologia medicală şi tratamentele sunt foarte evoluate. Deci, dacă aş avea posibilitatea să pun toate aceste informaţii într-un computer şi să pot să adun informaţiile medicale în vremea tatălui meu cred că asta aş încerca să schimb.
Consideraţi călătoria în trecut o vindecare?
T.K.: Întoarcerea în timp înseamnă a sta faţă în faţă cu trecutul. Sunt un om care are foarte multe regrete, am avut multe altercaţii cu prietenii mei, poate din lucruri banale, şi acum gândindu-mă retrospectiv au fost nişte prostii şi mă gândesc de ce a trebuit să reacţionez aşa când m-am certat cu prietenii? Şi în felul acesta, încerc să mă repoziţionez faţă de trecut, să nu mai fac niciodată acelaşi gen de greşeli.
Nu sunt conştient că scriu ca o terapie. Mai întâi îmi imaginez ce elemente dintr-o povestire ar putea să mă impresioneze pe mine şi în felul acesta povestea prinde contur, dar nu a fost scopul meu să fie ceva terapeutic. Atunci când scriu poate să fie o anumită eliberare.
Folosiţi în roman gesturi, chipuri. Ce vă transmit gesturile şi chipurile oamenilor pe care i-aţi întâlnit?
T.K.: Înainte să fie roman, a fost piesă de teatru, şi atunci au fost nişte indicaţii scenice, cum anume să se mişte personajele şi ce gesturi să facă şi pornind de la gesturile lor din piesă de fapt am început să construiesc personajele şi a prins contur şi romanul.
În volumul „Până se răceşte cafeaua” se aminteşte de o scrisoare de dragoste. Ce ar trebui să conţină o scrisoare de dragoste?
T.K.: Sunt o fire mai ruşinoasă şi nu cred că m-aş exprima foarte bine într-o scrisoare de dragoste. În loc să spun deschis „Te iubesc!”, probabil că aş lua-o pe ocolite şi aş spune că-mi face plăcere să petrec vremea cu persoana respectivă, nu cred că mi-ar ieşi o scrisoare foarte reuşită. Deşi sunt scriitor, deşi am iubit în viaţa mea, nu am scris nicio scrisoare de dragoste. Mi-e foarte ruşine.
Beţi cafea? Care este cel mai fericit şi care este cel mai trist moment când aţi băut cafea?
T.K.: În general beau cafea când mă apuc de scris un roman sau când am de lucru la un roman sau orice alt gen de lucru ca să îmi dea un impuls. Cea mai rea amintire legată de cafea este atunci când beau cafea şi nu am inspiraţie iar cel mai bun moment când îmi vin ideile. Pentru mine, ca scriitor, sunt diferenţe majore, zilele când am şi când nu am inspiraţie, mă influenţează foarte mult ca dispoziţie.
Ce aţi vrut să transmiteţi prin acest al patrulea volum, „Înainte să ne luăm rămas-bun?
T.K.: Cel de-al patrulea roman al seriei a fost scris în timpul pandemiei, am fost inspirat de ceea ce s-a întâmplat în viaţa unui foarte bun prieten de-al meu al cărui bunic era internat când nu se prea acceptau vizite la spital, din nefericire bunicul a murit, iar prietenul meu a rămas marcat pentru că nu a reuşit să-şi ia rămas-bun. Am fost inspirat de acest lucru. Cititorilor mei vreau să le spun că dacă au avut persoane care au dispărut din viaţa lor şi nu au avut timp să-şi ia rămas-bun cartea mea poate fi o soluţie, o sugestie.
Pentru cine scrieţi? Care este publicul dvs?
T.K.: În primul volum, cei pentru care am scris au fost actorii, aşa cum v-am spus a fost întâi piesa şi apoi roman. În schimb, volumele 2, 3 şi 4, nu au mai fost puse în scenă şi volumul al patrulea este pentru cei care şi-au pierdut persoane dragi.
Foarte mulţi scriitori de origine asiatică sunt foarte apreciaţi de public. Ce au dezvăluit ei astfel încât să atragă atenţia?
T.K.: Nu m-am gândit niciodată să analizez care sunt ingredientele care îi fac apreciaţi pe scriitorii asiatici. Pot să spun că în cazul meu, atunci când mă apuc de scris un roman mă gândesc cum ar trebui să scriu astfel încât şi publicul de peste 30 de ani, şi cel de dinainte, ar citi şi i-ar fi uşor să parcurgă romanele scrise de mine. Să fie nişte romane uşor de înţeles, pentru absolut orice gen de public.
Premiul Nobel pe 2024 a fost câştigat de Han Kang, scriitoare de origine asiatică. Ce validează acest premiu? E nevoie de premii pentru ca scriitorii de succes să fie validaţi?
T.K.: Nu m-am gândit niciodată la modul în care premiile ar putea să valideze un scriitor. Eu nu sunt foarte impresionat de premii, aş fi aceeaşi persoană şi dacă aş primi şi dacă nu. Cea mai mare bucurie pentru mine este că reuşesc să scriu şi să-mi continui scrisul.
Ce vor descoperi cititorii români în volumul patru din serie?
T.K.: De exemplu, a patra povestire din al patrulea volum, apărut în România, este poziţionată în anul 2011, atunci când a avut loc incidentul de la Fukushima. Iniţial am avut un fel de comandă din partea unui post de radio din Japonia care mi-a propus să scriu o piesă de teatru legată de locul în care a avut loc incidentul nuclear şi, pornind de la această rugăminte s-a dezvoltat a patra povestire din acest volum. Piesa de radio a fost un succes, cei din zona Tōhoku au fost impresionaţi şi am primit mesaje de mulţumire pentru că am scris o astfel de piesă şi m-am gândit că ar fi bine să apară şi într-un roman.
Ce citiţi acum şi ce pregătiţi?
T.K.: În prezent, citesc un scriitor japonez Keiichirō Hirano, care a luat şi el în trecut Premiul Akutagawa, şi o scriitoare japoneză, Miyuki Miyabe. Sunt foarte impresionat de modul în care suprind psihologia umană.
În România au apărut patru volume din serie, în Japonia au apărut şase, iar în prezent îl scriu pe al şaptelea, sunt în discuţii referitor la idei.
