Ciudate lucruri se întâmplă în politica mondială. În România un fost consilier de sustenabilitate al ONU care și-a declarat admirația pentru mișcarea fascistă din anii ’30 Garda de Fier tocmai a câștigat prima rundă a alegerilor prezidențiale.
Dacă vă place de Andrew Tate, celebrul influencer al „masculino-sferei”, care din întâmplare e și el rezident român, de Călin Georgescu vă va plăcea la nebunie. Într-o formă fizică bună la 62 de ani, fostului campion național la judo îi place să posteze pe TikTok clipuri cu el însuși înotând în ape înghețate. „Cred în sistemul meu imunitar, fiindcă am credință în creatorul meu”, afirmă el. E un admirator al lui Putin care a candidat cu un program explicit anti-NATO, anti-UE și anti-Ucraina. Și a provocat consternare în special prin mesajele lui laudative – și grijuliu codificate, după cum acuză opozanții – referitoare la Corneliu Zelea Codreanu, șeful Gărzii de Fier, și mareșalul Ion Antonescu, un aliat al lui Hitler. „Nu pot vorbi despre martiri”, a declarat el cu subînțeles, referindu-se la o lege care le interzice românilor să facă afirmații publice favorabile Gărzii de Fier, scrie The Spectator, conform Rador Radio România.
Însă a rosti ce e de nerostit e un element crucial al atracției exercitate de Georgescu. Victoria lui ar reprezenta o repudiere categorică a economiei UE și a sprijinului occidental pentru Ucraina. Similar cu campania lui Donald Trump, Georgescu s-a concentrat pe costul exorbitant al vieții de zi cu zi și pe impunerea păcii prin forță. Mesajul lui rezonează deosebit de bine cu alegătorii mai tineri, mai săraci și mai slab educați, din care România are din belșug.
Viteza acestei ascensiuni i-a șocat pe cei cu gândire liberală. Până nu demult Georgescu oscila pe la 2-3% în sondaje. Miercurea trecută ajunsese la 7%. Duminică exit poll-urile îl cotau cu 16%, iar numărătoarea finală i-a adus 23%, considerabil mai mult decât candidaților principali susținuți de partidele consacrate.
Turul decisiv va fi acum o cursă în doi între Georgescu și reformista Elena Lasconi, o fostă jurnalistă care conduce partidul liberal pro-occidental USR. Lasconi a obținut 19%. În consecință, mult va depinde de distribuirea susținerii celorlalte partide. Chiar dacă tulpina lui de naționalism a fost prea intransigentă chiar și pentru partidul naționalist AUR, pe care Georgescu l-a părăsit deoarece conducerea lui îl criticase pentru rusofilia exagerată, el ar trebui să poată conta totuși pe procentul de 14% obținut de acest partid. Care l-ar duce undeva peste 35%.
Ceilalți candidați relevanți e probabil să le ceară alegătorilor proprii să creeze un front unit pro-Vest, să lase deoparte afilierea politică și s-o voteze pe Lasconi. Însă nu e garantat că alegătorii vor și proceda astfel.
Chiar și dacă va eșua, ascensiunea lui Georgescu va continua totuși să reprezinte o provocare semnificativă la adresa ordinii post-război rece și a ce va mai fi rămas din valorile occidentale. Drumul României către Vest a fost lent, dar – cel puțin după standardele regionale – consecvent: în NATO din 2004, în UE din 2007, relații strânse cu SUA culminând în 2012 cu înființarea unei baze navale pentru operațiuni NATO și americane, o țintă-cheie a mâniei lui Georgescu.
Acei oameni care vizitează regulat România nu pot să nu-i observe progresul rapid din ultimele decenii: drumuri pavate, clădiri modernizate, servicii prestate (chiar dacă nu tocmai cu un zâmbet, măcar cu mai puține grimase). Prosperitatea i-a ajuns nu numai pe „afaceriștii” cu cefe groase și lipsiți de scrupule apăruți pretutindeni în anii ’90, ci și pe membrii clasei de mijloc. Când soseai pe aeroportul Otopeni la începutul deceniului 2000 erai de obicei frapat de cât de rău arătau oamenii; zece ani mai târziu puteai vedea optimism, uneori chiar ștrengărie. O întreagă lume nouă li se deschidea românilor.
Numai că nu tuturor. Privind acum în retrospectivă, poate că „progresul” a fost înghițit cam pe nemestecate. Nivelul de trai a crescut, dar în mod inegal. Cei tineri și inteligenți n-au avut a se plânge, dar celor săraci ori sfioși țara nu a avut ce să le ofere. Și astfel cei lăsați în urmă au început să privească spre alte lumi. Puțini au revenit la comunism: amintirea lui Nicolae Ceaușescu, neîndoielnic unul dintre cei mai brutali dictatori comuniști ai epocii sale, e încă suficient de vie. Mai mulți s-au orientat spre Dumnezeu, sub forma Bisericii Ortodoxe, în care au început să apară tendințe militante: îmi amintesc că am vizitat o mânăstire nou construită, kitschoasă, unde se predica – cu o mină total serioasă – că e un păcat să folosești becuri electrice sau să-ți lași copiii să practice sporturi de echipă.
Fabricarea miturilor naționale e o industrie puternică în România. Stereotipurile abundă: dacii viteji contra romanilor cotropitori; insula latină din marea de slavi; forța vitală însuflețitoare a țăranului român; România Mare interbelică, deopotrivă grânar și câmp petrolier al Europei; rușinea de a fi târguiți la Yalta de Churchill, Roosevelt și Stalin; și, cel mai recent, România ca vasal al Europei de Vest, care-i înhață muncitorii și-i defrișează pădurile fără a-i da nimic în schimb. Nu e dificil de văzut cum se pot aduna la un loc toate aceste mituri, transformându-se în frustrări, pentru a se preschimba apoi în cruciadă.
O situație ușor de exploatat politic. Iar trecutul de agronom al lui Georgescu îi oferă o cale de acces. Acesta e pământul tău strămoșesc – spune el -, dar forțe externe răuvoitoare te împiedică să-l ai. Misiunea lui sintetizată prin trei cuvinte – hrană, apă, energie – stimulează cele mai primitive impulsuri. Iar comunicarea lui e dezarmant de simplă. Ce poți să spui împotriva pâinii? Dar a păcii? Ba chiar a lui Dumnezeu?
România e una dintre cele mai religioase țări din Europa. Chiar dacă Biserica Ortodoxă Română susține oficial Ucraina, ea e categoric anti-occidentală, iar Georgescu – descendentul unui lung șir de preoți ortodocși – a avut grijă să se poziționeze de partea Bisericii și a țăranului, împotriva forțelor corupătoare ale Vestului. Iar povești de groază din Occident legate de curentul „woke” [extrema stângă – n.trad.] au ajuns din belșug în România, contribuind la conturarea scenariului avansat de Georgescu.
Un exemplu. În privința posibilității ca Lasconi să ajungă președintă, Georgescu e intransigent: „O femeie nu poate fi președinte. Femeia are un alt rol de îndeplinit în societate. Ea nu s-ar putea ridica la nivelul funcției”. Astfel de declarații au tendința de a deveni virale. Iar pe TikTok – folosit de 42% din români – a prins de fapt avânt campania lui. Clipuri cu el pe cal, la biserică, făcând baie în ape glaciale, la discuții cu săteni au ajuns la sute de mii de simpatizanți înainte de a fi șterse fiindcă încălcau legislația electorală. Tot TikTok a permis și mobilizarea votului din diaspora. În Regatul Unit jumătate din alegători l-au votat pe Georgescu, deși prezența la vot a fost minusculă.
România liberală e îngrozită. Dar poate că ar trebui și ea să se gândească că nu e chiar fără de păcat. Există două Românii. În afară de o mână de sate saxone prezentabile pentru turiști viața la țară e dură, uneori chiar brutală. Unele orașe strălucesc, vibrând de energia modernității, dar altele sunt sordide. Și prea mulți oameni din România „frumoasă” tratează cealaltă Românie cu dispreț. Conceptul „noblesse oblige” e împărtășit doar de-o mână de visători și excentrici.
Va primi Putin un nou partener de judo pe 8 decembrie? Cifrele ne sugerează, după o cântărire atentă, că nu. Dar în caz contrar istoria va contabiliza încă un eșec al Vestului culcat pe o ureche.
