Dar ce urmează? Regimul instalat în 1979 prin Revoluția Islamică își menține puterea la Teheran și ar putea să-și reconstruiască programele nuclear și de rachete balistice, precum și rețelele de terorism. Unica fundație durabilă a păcii și securității în Orientul Mijlociu o reprezintă răsturnarea regimului ayatolahilor. Acesta ar și trebui să fie obiectivul formal asumat al Americii. Premierul Benjamin Netanyahu a pledat în acest sens săptămâna trecută, când i s-a adresat direct poporului iranian: „A venit vremea să vă uniți în jurul drapelului vostru și al moștenirii voastre istorice luptând pentru eliberarea voastră de sub regimul malefic și oprimant”.
În ciuda aparenței de regim autoritar solid pentru cei din exterior, Teheranul se confruntă cu o nemulțumire internă tot mai mare. Iar opoziția poate fi găsită pe tot teritoriul Iranului, în orășelele provinciale și la țară, la mare depărtare de Teheran, unde nu prea calcă picior de jurnalist occidental. Economia iraniană are probleme de decenii, iar loviturile israeliene asupra rafinăriilor de petrol ar putea s-o slăbească și mai mult. Protestele civice din anii 2018-19 au dus la accentuarea represiunii la nivel național. Sancțiunile internaționale anti-proliferare și anti-terorism se află la originea unei părți a problemelor economice, însă lecția fundamentală e limpede: nu-ți încredința niciodată economia unor fanatici religioși cu mentalitate medievală. Toată populația e scandalizată de corupția și îmbogățirea clericilor de la vârf și a înalților comandanți militari (cu tot cu familiile lor) din Gărzile Revoluționare Islamice (IRGC) și din armata regulată.
Proiectele imperiale ale regimului nu au ajutat nicicum populația. Nu au făcut altceva decât să atragă devastarea – asupra Iranului însuși și a altor țări. De-a lungul deceniilor s-au cheltuit nenumărate miliarde de dolari pentru consolidarea unor interpuși teroriști (Hamas, Hezbollah și Houthi), pentru susținerea regimului lui Bashar al-Assad și pentru dezvoltarea masivelor programe nuclear și de rachete, care zac acum în cenușă.
Și nu doar atât. În septembrie 2022 poliția regimului a omorât-o pe Mahsa Amini, o tânără kurdă, fiindcă nu purta un voal islamic conform normelor. Protestele care au izbucnit la nivel național din cauza acelui incident, sub sloganul „femeie, viață, libertate”, nu contestau doar codul vestimentar feminin impus de regim, ci însăși legitimitatea lui, respingând preceptul cum că ayatolahii ar vorbi cuvântul lui Dumnezeu și trebuie numaidecât să li te supui. Tinerii iranieni – și cei sub 30 de ani sunt cam 60% din populație – sunt conștienți că ar putea avea o viață foarte diferită de cea pe care le-o permit clericii s-o trăiască, doar prin simplul fapt că se uită pe țărmul opus al Golfului Persic, la țări precum Emiratele Arabe Unite. Etniile non-persane ale Iranului – azeri, kurzi, arabi, baluci – își doresc toate mai multă autonomie.
Și chiar dacă interesele diverselor dizidențe nu coincid întotdeauna, ele se armonizează perfect în privința nemulțumirii pe care le-o inspiră ayatolahii. Remarcabil e că în urma loviturilor israeliene nu s-a înregistrat vreun val spontan de naționalism iranian, așa cum prevestesc de multă vreme apologeții occidentali ai regimului. Poporul iranian e conștient care e miza reală. După prăbușirea lui Assad în Siria au început să apară în interiorul regimului o mulțime de învinovățiri reciproce, care s-au răspândit ulterior la toată populația. E probabil ca acest fenomen să se intensifice acum și mai mult.
Ce ar trebui să facă SUA? Cel mai important e să transmitem limpede că nici trupe americane și nici trupe israeliene nu se vor apuca să invadeze Iranul. Cei care argumentează că ajutarea opoziției iraniene contra clerului va duce inevitabil la încă un „război veșnic” se dedau pur și simplu la propagandă din automatism.
Fragilitatea și dezbinarea regimului la nivelurile superioare trebuie să constituie punctul de pornire al strategiei. Iranul e condus de un octogenar bolnav, Conducătorul Suprem Ali Khamenei, și nu se vede vreun succesor vădit la orizont. Se pare că fiul lui și-ar dori funcția, însă este extrem de antipatizat. Cel mai probabil succesor, președintele Ebrahim Raisi, a murit anul trecut într-un accident de elicopter. Khamenei deține puterea de peste 35 de ani și e abia al doilea Conducător Suprem, astfel încât nu există vreo procedură consacrată de succesiune – în vreme ce nici haosul intern nu va înlesni una. Decapitarea de către Israel a unor elemente importante ale conducerii militare a regimului agravează debandada de la vârf.
În contextul crizei actuale, clivajele noi din conducerea regimului trebuie încurajate și susținute și ar trebui ajutați mai ales acei ofițeri ai armatei care ar putea fi înclinați să imite comportamentului armatei egiptene la protestele din 2011 contra lui Hosni Mubarak, când a refuzat să tragă în protestatarii civili. Dacă elemente importante ale armatei și ale IRGC ar clarifica că nu vor trage în propriul popor, atunci regimul s-ar putea prăbuși rapid. Oferirea amnistiei responsabililor regimului în schimbul trecerii în tabăra cealaltă ar putea fi un instrument util de consolidare a opoziției.
Protestele pentru Mahsa Amini au dezvăluit faptul că, oricât de larg răspândită ar fi opoziția, nu există mai deloc sau chiar deloc o conducere a acesteia la nivel național. Iar dacă acest lucru înseamnă că dizidența nu poate fi înăbușită prin simpla arestare ori ucidere a unui mic număr de indivizi, înseamnă totodată că sunt imposibile coordonarea și controlul la nivel național. În consecință, pe baza sfatului unor opozanți ai regimului din țară și diaspora deopotrivă, Washingtonul ar putea furniza resurse de comunicare pe plan intern și ar putea reactiva Vocea Americii pentru a transmite informații reale din exterior. Ajutorul financiar elementar pentru opoziție ar putea conta și el semnificativ.
Israelul, statele arabe din Golf și America pot participa toate. Succesul e departe de a fi garantat, însă momentul e propice.
Sursa: WSJ, în traducerea Rador Radio România
