La aproape două luni după ce Donald Trump a lansat oficial negocierile de pace dintre Rusia și Statele Unite privind soarta Ucrainei, seria de summituri și întâlniri la toate nivelurile dintre aliații occidentali ai Kievului seamănă din ce în ce mai mult cu un coridor lung și nesfârșit. Principala cauză a acestei paralizii este cunoscută: lipsa totală de vizibilitate a discuțiilor dintre Moscova și Washington, din care aceștia rămân excluse.
Aceste discuții sunt în sine mai ample decât par, întrucât, pentru Rusia, este vorba de revizuirea întregii arhitecturi de securitate a continentului european. Totuși, există mulți alți factori de blocaj din partea aliaților, care riscă să-i plaseze pe toți susținătorii Kievului într-un exercițiu periculos de „diplomație fictivă”, așa cum se plâng în culise tot mai multe surse militare și diplomatice.
Divergențele privind chestiunea trimiterii de trupe în Ucraina după un armistițiu sunt o ilustrare a acestui lucru. În ciuda dorinței Parisului și Londrei de a-și uni forțele pentru a putea realiza acest lucru, statele lor majore nu sunt întru totul aliniate în ceea ce privește mijloacele necesare. Francezii sunt mai degrabă în favoarea unei opțiuni terestre. Prezența trupelor în România din 2022 (în jur de 1.000 de soldați) și structurarea, de atunci, a unui întreg circuit de sprijin logistic din Franța ar facilita această opțiune.
Britanicii, pe de altă parte, ar prefera un scenariu mai puțin frontal, combinând resursele aeriene și navale, deoarece armata lor are personal foarte limitat. La Londra, ca și în alte capitale, trimiterea de trupe terestre convenționale – altele decât forțele speciale – este considerată, de asemenea, periculoasă din punct de vedere politic. De aici și ideea, promovată timp de câteva săptămâni de grupuri care susțin Ucraina, dar și de Regatul Unit, de a negocia o zonă de interdicție aeriană, care, conform unor hărți, ar trasa o linie de la Belarus la Marea Neagră, trecând la est de Kiev și Odessa.
Acestor diferențe de viziune li se adaugă ezitările concrete cu privire la implicațiile bugetare ale unor astfel de măsuri. Conform cifrelor discutate la Paris, trimiterea de trupe terestre ar putea însemna, în funcție de anumite opțiuni, investiții de până la 2 sau 3 miliarde de euro, apoi un cost mai mult sau mai puțin echivalent cu cel reprezentat în fiecare an de operațiunea „Barkhane” din Sahel (2014-2022), adică în jur de 1 miliard de euro pe an.
Totuși, capacitatea de finanțare a acestor „garanții de securitate” pentru Ucraina este în mare parte suspendată, pentru mulți aliați, din cauza unei alte probleme importante: revizuirea prezenței militare americane în Europa, ca parte a anunțatei orientări către Asia. În acest moment, Washingtonul nu a oferit nicio indicație cu privire la această posibilă retragere a trupelor, care ar putea ajunge la până la 20.000 de oameni. Aliații speră să afle mai multe abia pe 24 și 25 iunie, la summitul anual al Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO).
Discuțiile privind trimiterea de trupe sunt însă doar fața vizibilă a unor negocieri mult mai aprige privind „militarizarea” Ucrainei, recunosc din ce în ce mai deschis multe surse europene. Adică garanția că, odată ce războiul se va termina, Kievul va rămâne un bastion solid împotriva Rusiei. Fie prin redimensionarea armatei sale – grație unei posibile reduceri a vârstei de recrutare –, fie prin nivelul de pregătire al trupelor sale, dar mai ales prin natura și dimensiunea arsenalelor sale, direct legate de achiziționarea și întreținerea armelor.
Dar și aici, europenii avansează încet și nesolidar. Pentru ca Kievul să poată obține arme are nevoie de bani sau de furnizori. Această capacitate depinde în mare măsură de discuțiile privind reînarmarea Europei, lansate pe 4 martie de Comisia Europeană, cu ambiția de a debloca investiții între 150 și 800 de miliarde de euro.
Totuși, astăzi, nici sursele de finanțare pentru această reînarmare (datorii, active rusești sau fonduri private), nici alocarea acestui potențial câștig neașteptat (achiziționarea în comun de arme, echipamente europene sau americane etc.) nu sunt convenite. Abia din vară, sau chiar din toamnă, agendele Uniunii Europene, NATO și parlamentelor naționale, odată cu adoptarea bugetelor, ar putea începe să se sincronizeze.
Toate aceste linii de discuție se lovesc de o nouă realitate: încetinirea războiului, în același timp în care industria de apărare ucraineană atinge maturitatea. După ce a primit mult ajutor, această industrie este acum capabilă să producă mai mult decât permite bugetul ucrainean. În ultimele luni, această supraproducție a fost achiziționată în principal cu finanțare daneză, datorită marjei de manevră financiară a acestei țări. Însă europenii caută alte pârghii.
În același timp, Kievul încă duce lipsă serioasă de anumite echipamente, în special în domeniul apărării sol-aer. Aici se joacă un raport de forță între Ucraina și susținătorii săi, pe cât de discret, pe atât de crucial. În acest segment, europenii nu au o contribuție.
Pe 9 aprilie, președintele ucrainean Volodimir Zelenski a declarat că este gata să „cumpere” un „lot semnificativ” de arme din Statele Unite. Dar nu a specificat cu ce bani.
Pe partea europeană, multe state și-au presat producătorii să își intensifice producția încă din 2022. Puțini și-au asumat însă acest risc. Însă pentru cei care au jucat, registrul de comenzi rămâne uneori mai redus decât se spera. La Paris, de exemplu, faptul că Kievul s-ar putea angaja să achiziționeze bombe AASM de la Safran, care ar putea echipa rachetele Mirage, este considerat o parte integrantă a lungului drum către pace.
Sursa: LeMonde.fr, în traducerea Rador Radio România
