”Un proces politic”? În niciun caz, dădea ea asigurări mai întâi, joi, declarând că are ”încredere în Justiţie”.
Era vorba, în opinia lui Marine Le Pen, de finalizarea unei întreprinderi de ”normalizare”, respectuasă cu instituţiile, cu doi ani înaintea celei de a patra candidaturi la fotoliul de la Palatul Elysée, pe care sondajele i-o promit pentru prima oară drept posibil victorioasă.
Însă, atunci când orizontul judiciar i s-a întunecat, cea care declara cu 13 ani în urmă, la ascensiunea la şefia Partidului Rassemblement Rational (RN, extremă dreapta, fostul Front Naţional), că ”preia întreaga istorie a partidului” şi îşi ”aumă totul”, a avut motive să se înfurie.
”Se cere moartea mea politcă”, poza ea drept victimă a unui ”sistem”, reluând lamentaţiile tatălui său, Jean-Marie Le Pen, care au adus succes partidului extremist încă din anii ’80.
MATER DOLOROSA
Născută în 1968, avea doar patru ani atunci când acest patriarh a cofondat Frontul Naţional, şase la prima sa candidatură la preşedinţie, iar după doi ani familia avea să scape unui atentat în apartamentul său parizian.
Marine Le Pen, fiica ”diavolului Republicii”, evocă, la acea vreme, o construcţie personală indisociabilă de tatăl său şi ideile acestuia, agresiuni la şcoală sau, în adolecenţă, plecarea brutală a mamei sale din căminul familial, relatată amplu în presă.
Scorul jalnic al lui Jean-Marie Le Pen în turul doi al alegerilor prezidenţiale din 2002 (17,79%) o convinge însă că retorica provocării şi victimizarea RN sunt un impas, cu atât mai mult cu cât cea susţinită de către tatăl său să preia ştafeta nutreşte o divergenţă majoră cu acesta. Ea, Marine Le Pen, vrea puterea.
Noua strategie se rezumă la un cuvânt, ”dediabolizare”, care o determină, la conducerea partidului, începând din 2011, să opereze viraje programatice spectaculoase, cu riscul ”ilizibilităţii”, cu privire la Uniunea Europeană (UE), euro, pedeapsa cu moartea sau alianţele internaţionale.
Nici nu încape vorbă să se lase pradă criticilor cu privire la legături dubioase sau îndoielnice cu rasismul şi antisemitismul.
Marine Le Pen destituie cele mai radicale elemnte, inclusiv pe tatăl său, în 2015, o tragi-comedie politico-familială, în care intenţionează să ocupe rolul sacrificatei, difuzat în direct pe canalel de ştiri.
Şapte ani mai târziu, spune acelaşi lucru atunci când nepoata sa, Marion Maréchal, i-l preferă pe Eric Zemmour la preşedinţie. ”Am crescut-o împreună cu sora mea în primii ani vieţii sale”, suspina ea la BFMTV. Însă sora şi mama lui Marion, Yann Le Pen, protestează.
Figura de mater dolorosa probabil că provine dintr-o ”umanizare” a preşedintei aspirantei Le Pen, o ”mamă onestă de familie” care a depăşit probele politice şi personale, apropiată de popor şi o campioană a unei Franţe ”cuminţi”.
Conducătoarea a 120 de deputaţi într-o Adunare Naţională fragmentată, ea vrea să încarneze ”calmul vechilor trupe”, o condiţie prealabilă a funcţiei supreme pe care o vizează.
PASIONARIA
Personajul are însă defectele sale: în mod conştient sau nu, devine regulat pasionaria, Marine-cea-respinsă, paria, eterna victimă a ”statului profund” – varianta ”establishmentului” tatălui său -, atunci când partidul se află pe marginea falimetului sau când apare vreun ”front republican”.
Iar asta până la acest proces, în spatele căruia vede mâna urâtei Uniuni Europene (UE) şi care-i semnează provizoriu prăbuşirea politică.
La o lună şi jumătate după rechizitoriu, moartea lui Jean-Marie Le Pen o făcea să revină asupra deciziei de a-l exclude, pe care nu şi-o ”va ierta niciodată”. Această aparentă absovire i-a făcut pe unii consilieri să se încrunte,
Diatribele sunt însoţite de gesturi, până la poticnire. Nu dificultatea sa de a se stăpâni a făcut-o să piardă dezabterea dintre cele două tururi ale alegerilor prezidenţiale, când a maimuţărit serialul ”The Invaders” chicotind zgomotos?
”Uneori este mai puternic decât ea”, recunoaşte un apropiat, care intenţionează să o facă să renunţe în public la ironie, umorul deplasat şi violenţa verbală, reputate drept contra-productive.
Marine Le Pen vrea, din cotră, să creadă că această singularitate contribuie la promisiunea schimbării pe care trebuie să o aducă prin partidul său.
Însă mantra sa, ”am supravieţuit la toate, vom supravieţui şi la restul”, şi-a pierdut brusc strălucirea luni. Împiedicată să candideze din nou la Palatul Elysée, nu mai poate conta decât pe o ipotetică hotărâre favorabilă în apel, până în 2027, pentru ca să spere să răstoarne una dintre cele mai delicate situaţiii din cariera sa.
