În perioada de după căderea dictaturii comuniste și până acum România a trecut prin două crize economice majore. Una a fost în perioada 2009 – 2010 și cea în care suntem în aceste luni după un an și jumătate de crize electorale și succesive scandaluri publice. Măsurile care trebuiau luate în timp au tot fost amânate din motive diferite și s-a ajuns la momentul în care Coaliția a trebuit să meargă spre austeritate sub presiunile Comisiei Europene, agențiilor de rating și OECD.
Criza austerității din 2010 vs. criza economică preconizată în prezent
Criza economică din 2010 în România a fost marcată de măsuri de austeritate dure, cele mai cunoscute fiind tăierea salariilor din sectorul public cu 25% și tentativa de reducere a pensiilor cu 15%. Aceste măsuri au fost luate în contextul crizei financiare globale și al unui deficit bugetar foarte ridicat (aproape 9% din PIB în 2009 ). Deși reducerea pensiilor a fost în mare parte blocată de Curtea Constituțională (guvernul a majorat TVA de la 19% la 24% ca alternativă), tăierile de salarii au intrat în vigoare în iunie 2010.
Impactul social și economic a fost imediat și sever: veniturile angajaților la stat au scăzut drastic (în termeni reali, pierderea a fost estimată la ~47,8% pentru un funcționar public mediu), ceea ce a dus la prăbușirea cererii interne și la efecte în lanț în economie.
În prezent (2024–2025), România se confruntă cu o nouă criză de natură diferită, dar cu elemente similare de ajustare fiscală. Deficitul bugetar este foarte mare, depășind 6% din PIB și amenințând să ajungă spre 9% fără intervenții.
Acest dezechilibru vine după ani de creșteri substanțiale ale salariilor și pensiilor în sectorul public, care au pus presiune pe buget.
Guvernul Ilie Bolojan a anunțat un pachet de măsuri de consolidare fiscală ce cuprinde majorări de taxe (inclusiv creșterea TVA cu 2 puncte procentuale, de la 19% la 21%) și reduceri de cheltuieli (plafonarea sau eliminarea unor sporuri pentru bugetari, înghețarea angajărilor și posibile concedieri). Scopul acestor măsuri este reducerea treptată a deficitului spre sub 3% din PIB pe termen mediu, conform cerințelor UE.
Practic, în locul unei tăieri directe de salarii ca în 2010, acum se propune „strângerea curelei” prin creșteri de impozite și diminuarea beneficiiilor salariale suplimentare ale bugetarilor.
În 2010, România a experimentat un șoc inflaționist major determinat de politicile de austeritate. Deși tăierea salariilor în sine a redus cererea, creșterea TVA de la 19% la 24% (adoptată în iulie 2010) a avut un efect imediat asupra prețurilor.
Fondul Monetar Internațional a fost nevoit să revizuiască ținta de inflație pentru 2010 de la 3,5% la 7,9%, întrucât majorarea TVA a împins inflația anuală efectivă la ~7,96% pe finalul anului 9 . Practic, inflația din 2010 a fost aproape dublă față de nivelul din 2009, principalul factor fiind scumpirea bruscă a bunurilor și serviciilor după creșterea TVA. Majorarea prețurilor la alimente, utilități și alte bunuri de consum a erodat puternic puterea de cumpărare a populației.
În prezent, inflația în România este deja relativ ridicată (după un vârf de două cifre în 2022, rata anuală rămâne în jur de 7–10% la mijlocul anului 2024). Noile măsuri fiscale riscă să prelungească această inflație ridicată.
Agenția Fitch Ratings avertizează că majorarea cotei standard de TVA de la 19% la 21%, alături de unificarea cotelor reduse de 5% și 9% la 11%, va antrena o creștere suplimentară a inflației și va eroda veniturile reale ale populației.
Cu alte cuvinte, scumpirile generate de creșterea taxelor indirecte se vor vedea imediat în prețurile plătite de consumatori, diminuând și mai mult puterea de cumpărare.
Deja se estimează că pachetul de taxe ce intră în vigoare la 1 august 2025 (inclusiv creșterea TVA) va aduce 9,5 miliarde lei în plus la buget, dar costul va fi resimțit de populație prin prețuri mai mari 12 13 . Așadar, situația actuală seamănă cu 2010 din perspectiva efectului TVA asupra inflației, deși amploarea creșterii de preț ar putea fi ceva mai redusă (o majorare de +2 pp TVA acum față de +5 pp în 2010).
Pe scurt: în 2010 inflația aproape s-a dublat față de așteptări, ajungând ~8%, din cauza măsurilor de austeritate (mai ales TVA). În 2025 se anticipează o nouă creștere a inflației dincolo de tendința curentă, ca efect al majorării taxelor – un pas înapoi după eforturile recente de temperare a scumpirilor.
Deficitul bugetar al României a stat la baza ambelor crize, însă nivelurile și abordările diferă.
În perioada de boom de dinainte de 2008, cheltuielile publice ale României au crescut nesustenabil, astfel că la izbucnirea crizei financiare globale, țara se afla deja într-o situație fiscală fragilă.
Deficitul bugetar a explodat la aproximativ 9% din PIB în 2009, obligând Guvernul Boc să recurgă la împrumuturi FMI și la austeritate pentru a evita intrarea în incapacitate de plată.
Prin tăierea drastică a cheltuielilor cu personalul (salarii reduse) și creșterea TVA, autoritățile au reușit să reducă parțial deficitul: bugetul pe 2010 s-a închis cu un deficit de ~6,5–6,9% din PIB, în scădere față de anul precedent. Ajustarea a continuat ulterior, deficitul coborând la ~5,4% din PIB în 2011 și ~3,7% în 2012, permițând României să iasă din procedura de deficit excesiv. Cu alte cuvinte, măsurile dure din 2010 și-au atins în parte scopul fiscal, dar cu un preț economic și social considerabil.
Astăzi, România se confruntă din nou cu deficite gemene ridicate: deficit bugetar peste 6% din PIB și deficit de cont curent peste 7%, o combinație periculoasă (amintind de Grecia pre-criză, deși nu la același nivel extrem).
Situația a apărut după ani de politici expansioniste (majorări de pensii și salarii înainte de alegeri, reduceri de taxe) și a fost agravată de pandemie și criza energetică.
În 2023–2024, sub presiunea Comisiei Europene, guvernul a pregătit un plan de consolidare fiscală semnificativă.
Conform Fitch, noul pachet fiscal aprobat în iulie 2025 de Guvernul de coaliție urmărește o ajustare de ~1,1% din PIB în 2025 și până la 3,5% din PIB în 2026, combinând creșteri de venituri (taxe) și reduceri de cheltuieli. Ținta pe termen lung este aducerea treptată a deficitului sub 3% din PIB (cerința tratatului UE) până cel târziu în 2030.
Spre deosebire de 2010, când ajustarea fiscală a fost bruscă și concentrată într-un interval scurt (șocul tăierii de 25% aplicat peste noapte și creșterea imediată a TVA), consolidarea actuală se vrea graduală și negociată politic.
Autoritățile încearcă să evite măsuri extreme de tipul tăierilor generalizate de salarii, preferând plafonări de sporuri (ex: limitarea sporului de condiții vătămătoare la 300 lei, față de 15% din salariu înaint ) și reducerea personalului prin atriție sau restructurare (blocarea angajărilor, planuri de eficientizare a aparatului public).
Totodată, accentul este pus pe lărgirea bazei de impozitare și eliminarea excepțiilor fiscale (de pildă, unificarea cotelor reduse de TVA, creșterea accizelor etc.) pentru a crește veniturile statului. Cu toate acestea, Fitch avertizează că riscurile de implementare rămân – planul fiscal ambițios ar putea întâmpina opoziție politică și socială, la fel cum s-a întâmplat în 2010 (când au fost proteste și moțiuni de cenzură împotriva austerității).
În concluzie, pe partea de deficit bugetar, 2010 a însemnat o “terapie de șoc” fiscală, iar 2024–2025 încearcă o “cură de slăbire” treptată a bugetului. Ambele însă urmăresc același obiectiv: evitarea derapajelor financiare și recâștigarea credibilității fiscale, condiții esențiale pentru stabilitatea economică și menținerea ratingului de țară.
Produsul Intern Brut (PIB) al României a suferit în ambele perioade, dar din cauze ușor diferite. Criza din 2010 a venit după o contracție severă în 2009 (-7,1% PIB) și a prelungit recesiunea. Deși la începutul lui 2010 se prognoza o revenire modestă, șocul austerității a întors economia în teritoriu negativ – PIB-ul României a scăzut cu 1,3% în 2010 (date revizuite INS).
Practic, consolidarea fiscală dură a tăiat avântul oricărei recuperări. Măririle de taxe și reducerile de venituri au lovit consumul intern și au frânat investițiile, astfel că numeroase firme s-au restructurat sau au dat faliment, mai ales în construcții și servicii. Datele statistice arată că toate componentele majore ale PIB, cu excepția exporturilor nete, au avut evoluții negative în 2010: consumul final total a scăzut cu ~2,1%, formarea brută de capital (investițiile) a prăbușit cu peste 13%, iar sectoare ca construcțiile au înregistrat contracții de peste -10%
Abia în ultimul trimestru din 2010 economia a stagnat/început o ușoară creștere (+0,1% față de trimestrul anterior) 22 , semn că după șocul inițial, s-au pus bazele unei stabilizări. Creșterea a revenit în 2011 (+1,1%) și s-a accelerat ulterior, însă costul a fost un an în plus de recesiune provocat intern.
Pentru perioada actuală, efectul asupra PIB-ului este așteptat tot în sens negativ, deși magnitudinea exactă e dificil de estimat.
Agenția Fitch anticipează că o consolidare fiscală semnificativă va pune presiune pe creșterea economică și chiar avertizează că riscul unui impact advers pe termen scurt este important. Cu alte cuvinte, tăierea cheltuielilor statului și creșterea poverii fiscale pot încetini serios avansul PIB – posibil până la stagnare sau chiar recesiune tehnică temporară.
Un exemplu concret: analiza NAI Romania (companie de consultanță) afirmă că majorarea TVA preconizată „va duce la recesiune economică, atrăgând reducerea consumului și diminuarea profitabilității companiilor” .
Scenariul central pentru 2024–2025 indică o răcire a economiei: consumul privat ar putea stagna sau scădea ușor, investițiile private sunt descurajate de costurile ridicate (dobânzi mari, taxe sporite), iar sectorul public își reduce din contribuție (prin austeritate bugetară). Deja în 2023 s-au observat semnale de încetinire – contribuția consumului la PIB a scăzut considerabil față de estimări, semn că inflația și incertitudinile au temperat cheltuielile populației.
Cu toate acestea, dimensiunea contracției economice s-ar putea să nu fie la fel de severă ca în 2010, din două motive:
(1) contextul extern este (deocamdată) mai favorabil – România încă beneficiază de fonduri europene consistente (PNRR, fonduri de coeziune) care pot susține investițiile publice și activitatea economică, și
(2) exporturile și industria ar putea continua să crească moderat, compensând parțial slăbiciunea cererii interne (așa cum în 2010 exporturile au salvat situația, crescând cu +17% într-un an greu).
În esență, ne putem aștepta la o încetinire accentuată a creșterii PIB în 2024–2025, dacă nu chiar la un an cu PIB negativ, urmând ca ulterior economia să-și revină treptat odată ce finanțele publice se stabilizează și încrederea investitorilor este recâștigată.
Puterea de cumpărare a românilor a fost grav afectată în 2010 și se află din nou sub asediu în 2023– 2025.
După tăierea salariilor bugetarilor cu 25% în iunie 2010, veniturile disponibile ale multor familii au scăzut peste noapte.
Având în vedere inflația generată de creșterea TVA, scăderea reală a fost și mai dureroasă: s-a estimat că în termeni de putere de cumpărare, veniturile unui funcționar public mediu au scăzut cu aproape 48% față de nivelul anterior.
Aceasta a fost o lovitură fără precedent pentru standardul de viață al bugetarilor, cu efecte indirecte și asupra mediului privat (cererea de bunuri și servicii a scăzut brusc).
Chiar și angajații din mediul privat au resimțit indirect austeritatea – reducerea cererii a dus la înghețarea salariilor, șomaj crescut și dispariția bonusurilor.
Datele INS arată că cheltuielile de consum ale gospodăriilor populației au scăzut în 2010 cu ~1,6% față de 2009. Poate părea o contracție modestă, însă trebuie ținut cont că 2009 fusese deja un an de cădere liberă a consumului; astfel, în 2010 consumul a continuat să „sape” deși economia mondială începuse să își revină. Multe familii s-au văzut nevoite să renunțe la cumpărături neesențiale, să își amâne planurile de achiziții mari (mașini, electrocasnice) și să se concentreze pe strictul necesar. Retailul și sectorul serviciilor au suferit în consecință – scăderea vânzărilor în comerț a contribuit negativ la PIB în acel an.
În prezent, situația puterii de cumpărare rămâne îngrijorătoare, deși mecanismele sunt diferite.
Pe parcursul anului 2022–2023, inflația ridicată (în special la energie, alimente și utilități) a mușcat serios din veniturile reale ale populației, chiar dacă salariul mediu nominal a continuat să crească. Cu inflație de două cifre, creșterile salariale nu au ținut întotdeauna pasul, deci mulți angajați au simțit că banii “nu mai ajung la fel ca înainte”.
Măsurile fiscale planificate pentru 2024–2025 vor exercita presiuni suplimentare asupra veniturilor disponibile.
Fitch avertizează explicit că veniturile reale ale românilor vor fi erodate de combinația creșterii prețurilor (din cauza TVA mărit) și a constrângerilor bugetare.
În sectorul public, deși nu se discută o tăiere nominală de 25% ca în 2010, veniturile bugetarilor ar putea scădea prin alte căi: eliminarea unor sporuri și prime (care în unele cazuri reprezintă 10-15% din salariu) și eventuala renunțare la plata integrală a orelor suplimentare sau a indemnizațiilor speciale.
Un exemplu: plafonarea sporului de condiții vătămătoare la 300 lei (de la maximum ~1500 lei brut anterior) înseamnă câteva sute de lei mai puțin la salariu pentru angajații vizați. De asemenea, dacă guvernul decide restructurarea unor agenții și concedieri în administrație, persoanele disponibilizate își vor pierde venitul salarial integral, ceea ce le va reduce puterea de cumpărare la zero până găsesc alt loc de muncă.
Chiar și în mediul privat, creșterea impozitelor și încetinirea economiei pot limita majorările salariale viitoare, însemnând că salariile reale (ajustate cu inflația) ar putea stagna sau scădea puțin.
Pentru consumul populației, implicațiile sunt similare cu cele din 2010:
-când oamenii au mai puțini bani reali, cheltuie mai puțin.
Analizele economiștilor indică o probabilă temperare accentuată a consumului privat în 2024 – pe fondul inflației și al “struirii” veniturilor prin taxe, multe gospodării își vor reduce cumpărăturile discreționare.
Va scădea cererea pentru bunuri de folosință îndelungată (mobilă, electronice), pentru vacanțe, restaurante etc., adică exact segmentele care suferă primele când bugetele devin strâmte.
Deja în 2023 s-a văzut o scădere de ~10% a tranzacțiilor comerciale imobiliare (un indicator indirect al încrederii și al cheltuielilor mari) față de 2022. De asemenea, vânzările retail au încetinit, iar multe familii alocă o parte mai mare din venituri pentru strictul necesar (alimente, facturi), lăsând mai puțin disponibil pentru consum orientat spre creștere economică. Pe scurt, la fel ca în 2010, românii strâng cureaua, iar consumul intern – motor tradițional al PIB – va merge în gol sau va contribui negativ pe termen scurt.
Sectorul imobiliar a reflectat întotdeauna fidel ciclurile economice, iar cele două crize nu fac excepție.
Bula imobiliară din 2003–2008 a atins apogeul chiar înainte de criza anterioară, astfel încât după 2009 piața imobiliară s-a prăbușit. Între 2008 și 2010–2012, prețurile locuințelor au suferit corecții masive: la nivel național, valorile apartamentelor au scăzut cu peste 50% față de maximul din 2008.
De exemplu, în București, metrul pătrat util a coborât de la ~2260 €/mp (martie 2008) la ~1140 €/mp la sfârșit de 2012 – o reducere de ~49,5% 31 . Apartamentele vechi de 2 camere, care înainte de criză se vindeau cu ~123.000 euro în Capitală, ajunseseră ~57.000 euro după criză (mai mult de jumătate din valoare pierdută). Această correcție drastică a avut loc pe fondul prăbușirii cererii și al accesului mult mai dificil la creditare: băncile au înăsprit condițiile de acordare a creditelor ipotecare, șomajul ridicat și scăderea veniturilor au alungat cumpărătorii, iar dezvoltatorii imobiliari fie au dat faliment, fie au înghețat proiectele. Numărul de tranzacții imobiliare a scăzut dramatic (în 2009 s-au înregistrat cu ~27% mai puține tranzacții față de 2008) și abia după 2013 piața a dat semne de revenire.
Practic, perioada 2010–2013 a fost una de minim istoric pe piața imobiliară: prețurile s-au stabilizat la ~50% din nivelul de boom , activitatea de construcții a fost la cote scăzute, iar mulți proprietari fie au acceptat pierderi mari la vânzare, fie și-au scos proprietățile de la vânzare așteptând vremuri mai bune.
În contrast, piața imobiliară actuală (2023–2025) se situează la capătul unei lungi perioade de expansiune (2015–2022) și doar recent începe să dea semne de oboseală.
Spre deosebire de 2010, acum nu ne aflăm după o explozie speculativă de proporții similare, iar corecțiile anticipate sunt mult mai moderate. De fapt, paradoxal, în 2023 și prima parte a lui 2024, prețurile locuințelor încă au crescut: anul 2023 a adus o scumpire medie de ~13% la nivel național (peste 20% în orașe precum Brașov , iar în primul trimestru din 2025 s-a mai consemnat un avans de ~4% față de finalul anului precedent.
Aceste creșteri au fost alimentate de inflație (costuri mai mari de construcție) și de menținerea unei cereri relativ robuste în marile centre urbane, unde populația tânără caută locuințe. Totuși, tendința pentru 2024–2025 este de încetinire a pieței: analiștii imobiliari se așteaptă ca ritmul de creștere a prețurilor să se tempereze considerabil și chiar să stagneze în anumite segmente.
Motivele sunt clare: dobânzi mult mai mari la creditele ipotecare (IRCC ~6%, față de 1–2% acum câțiva ani), ceea ce scade accesibilitatea creditului; inflația și incertitudinile economice care îi fac pe cumpărători mai precauți; plus noile măsuri fiscale.
Creșterea TVA afectează și imobiliarele – de exemplu, de la 1 ianuarie 2024 s-a eliminat o parte din facilitățile de TVA 5% la locuințe mai scumpe, iar planul pe 2025 unifică cotele reduse la 11% . Asta înseamnă că achiziția de locuințe noi va fi mai scumpă pentru o bună parte din cumpărători, reducând cererea în segmentul middle-high. De asemenea, dezvoltatorii imobiliari se confruntă cu costuri de finanțare crescute și cu vânzări potențial mai lente, astfel că mulți au decis să amâne proiecte noi (oferta de locuințe noi ar putea scădea în anii următori, numărul de autorizații de construire fiind deja în declin).
În termeni de efecte concrete: ne putem aștepta la o scădere a volumului de tranzacții (deja în 2023 a fost cu ~10% mai puține tranzacții imobiliare față de 2022) și la o stagnare a prețurilor în anumite zone sau tipuri de proprietăți. Este posibil ca în zonele cu ofertă abundentă și cerere în scădere, prețurile să sufere mici corecții (câteva procente) – proprietarii s-ar putea vedea nevoiți să lase la preț dacă vor dori să vândă rapid. Totuși, un colaps imobiliar ca după 2010 nu este anticipat de majoritatea experților, deoarece:
• Cererea de locuințe există încă, susținută de factori structurali (populație urbană în creștere, apetență culturală pentru proprietate – ~95% dintre români locuiesc în proprietatea personală).
• Spre deosebire de 2008, băncile și debitorii sunt ceva mai prudenți: creditele cu dobândă fixă sau programul “Noua Casă” oferă un amortizor pentru unii cumpărători, iar rata creditelor neperformante rămâne mică – deci nu se prevede un val de executări silite care să prăbușească piața.
• Inflația generală, deși dăunează puterii de cumpărare, tinde să susțină prețurile nominale ale activelor reale (cum e imobilul); cu alte cuvinte, proprietarii vor prefera să amâne vânzarea decât să-și vândă casa “prea ieftin”, anticipând că pe termen lung imobilul își menține valoarea.
Per ansamblu, efectele crizei actuale asupra pieței imobiliare se vor vedea ca o “răcire” a pieței, nu o prăbușire.
Dacă după 2010 vorbeam de apartamente vândute la jumătate de preț și șantiere închise, acum cel mai probabil vom vedea prețuri crescând mai lent sau stagnând, tranzacții mai puține și o orientare a unor investitori către alte instrumente (de exemplu, titlurile de stat cu dobândă ~7-8% au devenit foarte atractive comparativ cu investițiile imobiliare și ar putea deturna o parte din capitalul care altfel s-ar fi dus în apartamente de închiriat).
Comparând criza austerității din 2010 cu situația tensionată din prezent, observăm atât similarități, cât și diferențe importante:
-Politica fiscal-bugetară: Ambele perioade au implicat măsuri de austeritate impuse de deficite mari. În 2010, ajustarea a fost abruptă (tăieri salariale și creștere TVA simultan), pe când acum se urmărește o ajustare graduală, combinând creșteri de taxe cu reduceri mai temperate ale cheltuielilor. Scopul comun este reducerea deficitului (de la ~9% spre ~6% din PIB în 2010,respectiv de la ~6-7% spre ținta 3% în anii următori acum).
-Inflația: În ambele cazuri, majorarea TVA a fost/este factorul cheie ce împinge inflația în sus. 2010 a adus inflație ~8% (dublu față de așteptări) , iar în 2025 se estimează că inflația va crește din nou față de traiectoria descendentă, din cauza TVA mai mare și a altor scumpiri de taxe. Consecința – scăderea puterii de cumpărare – este comună ambelor crize.
-PIB și recesiunea: Măsurile dure din 2010 au prelungit recesiunea începută în 2009, rezultând într-o scădere de -1,3% a PIB în 2010, în locul revenirii așteptate.
Șomajul a crescut, firmele au făcut concedieri, iar economia și-a revenit încet abia din 2011–2012.
În 2024–2025, este posibil ca economia să sufere o frânare puternică sau o recesiune tehnică (un scenariu pesimist indică o scădere anuală modestă, de ~0 până la -1%, dacă consumul și investițiile slăbesc prea mult).
Fitch Ratings subliniază că o consolidare fiscală semnificativă va pune presiune pe creștere și că aceste riscuri nu pot fi ignorate. Totuși, dacă măsurile sunt implementate inteligent și absorbția fondurilor UE continuă, România ar putea evita o contracție severă, menținând cel puțin un nivel neutru sau o creștere mică a PIB (sprijinită de exporturi și investiții publice).
-Puterea de cumpărare și consumul: Austeritatea din 2010 a lovit direct în veniturile populației, mai ales ale bugetarilor, efectul psihologic și economic fiind imediat – consumul a scăzut, încrederea s-a prăbușit.
În prezent nu avem o tăiere generală de venituri, dar inflația persistentă combinată cu măririle de taxe are un efect similar de eroziune a veniturilor reale. Populația simte că trăiește mai prost, ceea ce o face să reducă cheltuielile.
Este de așteptat ca încrederea consumatorilor să fie scăzută în continuare, așa cum era și în 2010–2011, până când stabilitatea economică va fi recâștigată.
-Piața imobiliară: După criza din 2010, imobiliarele au trecut prin cea mai neagră perioadă, cu prețuri în picaj (~-50%) și investiții înghețate, revenindu-și abia după ~5 ani.
Acum, piața imobiliară încetinește, dar nu se prăbușește – prețurile încă cresc, deși mai lent, iar cererea scade treptat pe fondul costurilor mari de credit și al incertitudinii. Este posibilă o corecție moderată (poate câteva procente scădere la anumite categorii de locuințe), însă nu se anticipează un nou “bubble burst” comparabil cu 2009-2010, deoarece fundamentele pieței sunt diferite și nu există un exces masiv de ofertă sau credite neperformante ca atunci.
Concluzia finală:
Criza actuală și cea din 2010 au în comun necesitatea unui “reset” economic al României, forțat de indisciplina fiscală anterioară. Însă dacă în 2010 acest reset a fost brutal și imediat, cu efecte șocante (inflație galopantă, salarii tăiate, PIB în contracție), în 2024–2025 autoritățile încearcă un echilibru mai fin – să corecteze treptat cursul, limitând totodată daunele economice și sociale.
Impactul asupra indicatorilor macro va fi în mod cert negativ pe termen scurt (inflație ceva mai mare, creștere economică mai mică, consum mai slab), dar România speră să evite o criză profundă și de durată. În esență, învățând lecțiile dure din 2010, se încearcă acum un compromis: suficiente măsuri pentru a potoli finanțele (astfel încât România să nu repete soarta Greciei din anii 2010), dar nu atât de drastice încât să distrugă creșterea economică pe termen mediu.
Rămâne de văzut dacă acest balans va reuși – experiența din 2010 ne avertizează că austeritatea are costuri serioase, însă disciplina bugetară este inevitabilă pentru a asigura stabilitatea pe termen lung.
