Constantin Brâncuși, unul dintre cei mai influenți artiști ai secolului XX, rămâne un deschizător de drumuri în arta mondială modernă, însă mai puțin cunoscut este faptul că marele sculptor român era un pasionat de gastronomia rafinată.
Criticul și istoricul literar Cosmin Ciotloș amintește despre câteva dintre momentele în care Constantin Brâncuși a lăsat să se întrevadă pasiunea sa pentru mâncare, uneori prin pasaje anecdotice, dar relevante.
‘Despre Brâncuși ca gourmet avem cu toții în minte un număr de instantanee anecdotice. O cină undeva în Sărindar, de exemplu, în compania lui Păstorel Teodoreanu și a altor câtorva scriitori, memorabilă prin aceea că sculptorul cam strâmba din nas la felurile de lux care i se serveau. Sau ritualicele episoade în care își întâmpina la Paris oaspeții străini cu niște destul de fanteziste bucate prezentate drept specific românești. Însoțite de fiecare dată de șampania turnată direct în borcane de iaurt. În 1922 a ajuns alături de Raymond Radiguet până în Corsica, tot căutând o ciorbă de pește care să-i placă cu adevărat. Reginald Pollack povestește că Brâncuși se recomanda fără infatuare (deși nu cred că fără un strop de umor) drept unul dintre cei mai mari bucătari din lume și că, într-o după-amiază, nemulțumit de meniul gazdelor s-a repezit în atelier, de unde s-a întors cu o splendidă pulpă de miel tocmai rumenită la cuptor, preferabilă, după gustul său, limbii de vită ale cărei calități le redusese la o simplă ‘mâncare de pisici’ ‘, a precizat, pentru AGERPRES, Cosmin Ciotloș.
El punctează că Brâncuși a avut oportunitatea de a învăța gastronomie în locurile unde a lucrat după ce a plecat din satul natal, Hobița, din județul Gorj.
‘Dincolo de caracterul lor amuzant și convivial, cred că pasiunea aceasta era la el învecinată cu noțiunea de șantier, de laborator, de creuzet, pe care, de altfel, a cultivat-o intens și în artă. Se știe că, în ultimii lui cincisprezece ani, cam după al Doilea Război Mondial, n-a făcut altceva decât să-și aranjeze din nou și din nou atelierul din Impasse Ronsin, atent ca nimeni altul la lumini, la motricități, la dialogul volumetric al lucrărilor, tot atât de important ca sculpturile propriu-zise. Un spațiu al intimității, sacralizat prin munca pe care-o adăpostea. Or, păstrând desigur proporțiile, e de presupus că, atâta câtă a fost, pasiunea gastronomică a lui Brâncuși a înglobat nu doar rezultatul, ci mai cu seamă procesul: vorbim totuși despre cineva care, fugind din Hobița natală, s-a angajat la 1888 la birtul fraților Spirtaru din Craiova, unde nu se dădea în lături de la a munci câte 18 ore pe zi. Și care mai apoi, proaspăt sosit în Franța, s-a întreținut spălând vase în bucătăria unui mare restaurant’, subliniază Cosmin Ciotloș.
În cartea sa, ‘Colecționarul de sarmale’, scriitorul Cosmin Dragomir dedică marelui sculptor capitolul ‘Brâncuși, critic culinar’, în care preia un text aparținând lui Vintilă Rusu Șirianu din ‘Vinurile lor’, din care aflăm despre o cină la care Constantin Brâncuși a luat parte.
‘Poate nu știați, dar Brâncuși a fost un gurmand și un gourmet desăvârșit. Iubea mâncarea și iubea cu patimă mâncarea românească, despre care aduce aminte deseori în corespondența sa. (…) Există însă un moment când, chestionat de comeseni, Brâncuși vorbește la masă și dezvăluie calitățile lui de critic culinar. ‘Eram prin 1924. (…) Și masa de seară s-a alcătuit din Brâncuși, Vinea, Dărăscu, Camil Ressu și noi nedespărțiți: Cezar Petrecu, Păstorel și eu. Păstorel ‘care era la el acasă în marile restaurante și bodegi’, a aranjat o cină ‘extra’ la Modern. (…) Brâncuși, vădit, se simte bine între noi. (…) După saramură, Păstorel, care a rânduit felurile bucatelor pe tipicul bucătăriei românești, are imprudența să-l întrebe pe Brâncuși dacă i-a plăcut peștele. El răspunde scurt și parcă mulțumit că i-a pus întrebarea: ‘E crap de crescătorie. Cam umflat în grăsime. Cam ‘aromat’…saramura cam lungă’. Zâmbește malițios și încheie: ‘Încolo, merge…’ (…) ‘Cum v-a plăcut ghiveciul, maestre?’ Brâncuși îl împunge o clipă cu sulița privirii lui piezișe: ‘Bucătarul s-a căznit. Dar numai cazna nu ajunge. Are prea mult morcov. A stat la un foc prea tare. (…) La mușchiul de porc la frigare, împănat cu slănină și usturoi, tras prin mălai, avem cu toții o satisfacție.’ De cum a gustat două îmbucături, Brâncuși mormăi în barbă, ridicând furculița ca semn de exclamare: ‘Asta, bun!’ ‘, se arată în cartea ‘Colecționarul de sarmale’.
Cosmin Dragomir mai arată că, în urma sa, Constantin Brâncuși nu a lăsat însemnări sau rețete ale unor mâncăruri tradiționale.
‘Din păcate, de la Brâncuși nu ne-a rămas și un rețetar, o carte de bucate sau însemnări consistente care să stea la baza unei astfel de cărți care ar fi fost cu siguranță un bestseller internațional și care ar fi readus în lumina reflectoarelor gastronomia oltenească care ar merita mult mai multă atenție decât beneficiază în acest moment. Brâncuși, autor de carte de bucate, ar fi completat o listă de mari artiști al căror nume este legat de astfel de apariții editoriale: de la Dali, la Frida Khalo, de la Claude Monet la Georgia O’Keeffe, de la Hemingway la Dumas. Despre abilitățile culinare ale lui Brâncuși aflăm de la contemporanii care au stat cu el la masă, din corespondența, dar și din alte mărturii strânse de biografii săi. Rămân de pomină câteva istorii gustoase, în special ce de la restaurantul Modern (ulterior Berlin, astăzi Control), unde a reușit să-l impresioneze chiar și pe finul gastronom Păstorel Teodoreanu’, a mai precizat Cosmin Dragomir.
De altfel, Constantin Brâncuși a fost marcat atât de gastronomia locală, tradițională românească, cât și de cea descoperită la Paris.
Potrivit conducerii Muzeului Județean Buzău, instituție care a organizat recent evenimentul ‘Caiet de rețete’, menit între altele să aducă aminte de identitatea culinară românească și să o transmită mai departe, când vorbim despre gastronomia pe timpul lui Brâncuși, nu vorbim doar despre mâncare, ci și despre o anumită filosofie a vieții.
‘Gastronomia pe timpul lui Brâncuși ne trimite, de fapt, către două lumi care au marcat viața marelui artist. Anume, lumea satului românesc, din care provenea, și lumea Parisului modern, în care s-a afirmat. În copilăria de la Hobița, cu siguranță alimentația era simplă, ca în tot satul românesc de altfel, așezată pe ritmul anotimpurilor, al muncii și al posturilor religioase. Vorbim despre o bucătărie a esențialului, bazată pe mămăligă, pâine, fasole, varză, ceapă, lapte, brânză, ouă și, mai rar, carne, mai ales la sărbători. Era o gastronomie sobră, dar profund legată de comunitate, de tradiție și de rostul fiecărui lucru. Mai târziu, în marile centre urbane, și apoi la Paris, Brâncuși întâlnește o altă cultură culinară, mult mai diversă și mai rafinată. Parisul începutului de secol XX era un spațiu al cafenelelor, al restaurantelor, al conversației și al artei de a trăi. Totuși, chiar trăind în acest univers sofisticat, Brâncuși a rămas, ca sensibilitate, foarte aproape de simplitatea originară. De aceea, când vorbim despre gastronomia pe timpul lui Brâncuși, nu vorbim doar despre mâncare, ci și despre o anumită filosofie a vieții. Respect pentru materie, simplitate, echilibru și autenticitate. Într-un fel, așa cum Brâncuși a căutat esența în sculptură, tot așa lumea din care venea cultiva esențialul și în hrană’, a precizat pentru AGERPRES, directorul Muzeului Județean Buzău, Daniel Costache.
