Integrarea copiilor cu tulburare de spectru autist (TSA) în învăţământul de masă rămâne, în România, un obiectiv mai degrabă declarat decât atins în mod real. Deşi cadrul legislativ permite incluziunea, realitatea din multe şcoli arată că aceşti copii se confruntă încă cu bariere legate de lipsa resurselor, a formării cadrelor didactice şi, nu în ultimul rând, de preconcepţiile societăţii.
Psihologul clinician Cristina Maria (Crina) Nedelcu, doctor în medicină şi fondatoare a clinicii Neuroatipic, atrage atenţia că există o diferenţă majoră între un copil integrat şi unul doar „tolerat” într-o clasă obişnuită.
„Este o mare diferenţă între un copil bine integrat într-o clasă şi un copil ‘tolerat’, la care profesorul sau ceilalţi copii se uită ca la o ‘problemă’ care trebuie rezolvată. Integrarea nu înseamnă simpla prezenţă fizică în clasă şi nici faptul că este liniştit şi nu deranjează”, explică specialistul.
Integrare reală sau formală?
Potrivit Crinei Nedelcu, o integrare reuşită presupune ca elevul cu TSA să se simtă în siguranţă, acceptat cu particularităţile sale şi sprijinit să-şi atingă potenţialul academic. Reperele unei astfel de integrări includ existenţa măcar a unui prieten în mediul şcolar, măsurarea succesului prin progres individual, nu prin comparaţie cu ceilalţi, şi posibilitatea de a lua pauze senzoriale fără a fi stigmatizat.
În practică, însă, şcoala românească se loveşte de limite structurale. „Cadrul legal necesar pentru incluziune există, dar problemele apar din cauza resurselor insuficiente, atât la nivel uman, cât şi logistic”, afirmă Nedelcu. Integrarea presupune o echipă multidisciplinară – părinte, profesor, însoţitor, coordonator, terapeut – şi un mediu adaptat nevoilor copilului, inclusiv din punct de vedere senzorial.
Într-un sistem care pune accent pe memorare, teste standardizate şi disciplină rigidă, particularităţile unui copil neurodivergent – nevoia de mişcare, procesarea diferită a informaţiei, interesele nişate – ajung adesea să fie penalizate.
Comportamente greşit interpretate
Una dintre cele mai mari confuzii întâlnite în rândul profesorilor este convingerea că un copil cu TSA „alege” să nu respecte regulile. „Lipsa de înţelegere că acesta nu are capacitatea necesară să răspundă altfel în momentul respectiv duce adesea la măsuri de corecţie tradiţionale care cresc anxietatea şi duc la conformitate forţată”, spune psihologul.
Într-o clasă cu 25–30 de elevi, interacţiunea socială intensă poate deveni epuizantă pentru un copil cu TSA. Dificultăţile în a interpreta ironia, expresiile faciale sau limbajul metaforic, nevoia de timp suplimentar pentru procesarea informaţiei şi riscul crescut de bullying transformă fiecare zi de şcoală într-un efort major.
Supraîncărcarea senzorială joacă un rol central. Zgomotul, luminile, mişcarea colegilor pot fi percepute ca un „asalt asupra simţurilor”. În aceste condiţii, crizele nu sunt simple izbucniri de furie, ci descărcări neurologice involuntare. „Pentru un creier neurodivergent, lumea poate părea un loc haotic şi înfricoşător, iar creierul nu poate învăţa dacă se află în modul de supravieţuire”, subliniază Nedelcu.
Comportamente precum evitarea contactului vizual, mişcarea continuă sau ecolalia sunt adesea interpretate greşit ca obrăznicie, lipsă de interes sau sfidare, când, în realitate, ele reprezintă mecanisme de reglare sau încercări de conectare.
Tensiuni între părinţi şi şcoală
Lipsa aplicării reale a planurilor educaţionale individualizate generează frecvent tensiuni între familie şi şcoală. „În unele cazuri, părinţii se simt ca într-un ‘război’ permanent pentru a promova drepturile copiilor lor”, spune Crina Nedelcu.
Crizele senzoriale sunt văzute uneori drept indisciplină, iar solicitările părinţilor – drept intruziuni. În acelaşi timp, accentul pus la şedinţele cu părinţii pe incidentele negative poate alimenta stigmatizarea şi izolarea.
Consecinţele lipsei de suport sunt grave: copilul ajunge să consume toată energia pentru a se conforma, fără a mai avea resurse pentru învăţare. În timp, poate interioriza eşecurile ca defecte personale, ceea ce duce la scăderea stimei de sine şi la accentuarea decalajelor faţă de colegi.
Bullying şi stigmatizare
Bullying-ul rămâne o realitate frecventă pentru copiii cu TSA. Diferenţele vizibile, dificultatea de a citi semnalele sociale şi reacţiile emoţionale intense pot transforma aceşti elevi în ţinte uşoare.
„Diferenţele predispun la bullying, iar adesea vorbim despre bullying relaţional – excluderea din grupuri sau discuţii”, explică psihologul. În plus, o reacţie emoţională puternică poate deveni, pentru agresor, o „recompensă” care încurajează repetarea comportamentului.
Educaţia proactivă despre neurodiversitate este esenţială. Explicarea diferenţelor prin metafore accesibile – cum ar fi comparaţia dintre sisteme de operare diferite, niciunul „defect”, ci doar distinct – poate schimba perspectiva colegilor de la „ciudat” la „interesant”.
Soluţii şi schimbare de mentalitate
Printre măsurile care ar putea îmbunătăţi radical integrarea copiilor cu autism, Crina Nedelcu menţionează instituţionalizarea şi formarea însoţitorului (shadow), formarea profesorilor pentru adaptarea evaluării şi predării şi crearea unor spaţii de calmare în şcoli.
Dincolo de resurse, însă, schimbarea de mentalitate este fundamentală. „Autismul nu este o boală, ci o neurodiversitate. Scopul nostru nu este să ‘vindecăm’, ci să sprijinim copilul să-şi împlinească potenţialul”, afirmă specialistul.
Mesajul către profesori este unul de sprijin: integrarea nu presupune rescrierea întregii programe şcolare, ci ajustări simple – anunţarea tranziţiilor, instrucţiuni clare şi vizuale, adaptarea volumului de informaţii, validarea efortului, nu doar a rezultatului.
În lipsa acestor schimbări, incluziunea riscă să rămână un concept formal, iar copiii cu TSA – prezenţe tolerate, nu membri reali ai comunităţii şcolare. Într-o societate care aspiră la echitate, diferenţa nu ar trebui să fie un obstacol, ci o resursă.
–>
