Simulările detaliate realizate de echipă indică faptul că un eveniment de impact – precum ciocnirea cu un asteroid de mari dimensiuni – ar fi generat un nor de plasmă, format din particule ionizate, care a învăluit temporar Luna. Acest nor s-ar fi concentrat în regiunea opusă locului de impact, unde ar fi interacționat cu un câmp magnetic slab deja existent, amplificându-l pentru o scurtă perioadă.
Amprentele acestui fenomen ar fi fost păstrate în compoziția magnetică a unor roci lunare, în special în apropierea polului sudic, pe fața îndepărtată. Coincidența poziționării acestor roci față de bazinul de impact Imbrium sugerează că acel eveniment ar fi putut genera norul de plasmă descris în simulări.
Fenomenul ar explica de ce sondele spațiale au detectat câmpuri magnetice intense în regiuni în care nu se justifică un magnetism puternic permanent. Mostrele de rocă aduse de misiunile Apollo și datele satelitare susțin existența unui magnetism rezidual mai accentuat pe fața nevăzută a Lunii.
Teoria unui câmp magnetic global generat de nucleul lunar este considerată improbabilă, având în vedere dimensiunea redusă a acestuia. Cercetătorii au mai explorat în trecut ideea că un câmp magnetic solar ar fi putut fi responsabil pentru magnetizarea rocilor, dar simulările realizate în 2020 au infirmat această ipoteză.
Noul model de la MIT presupune că Luna dispunea de un câmp magnetic slab, care a fost amplificat de interacțiunea cu norul de plasmă rezultat în urma impactului. Acest lucru ar fi fost suficient pentru ca undele de șoc să influențeze electronii din rocile lunare, aliniindu-i temporar și conferindu-le proprietăți magnetice. Pentru Pământ, însă, nu vor fi probleme. Undele de șoc nu sunt suficient de puternice ca să destabilizeze planeta noastră.
Confirmarea ipotezei ar putea veni în cadrul viitoarelor misiuni Artemis ale NASA, care vizează inclusiv prelevarea de mostre din regiunea polului sudic lunar. Simulările au fost realizate cu ajutorul platformei SuperCloud, într-un proiect susținut parțial de NASA.
