O femeie din Iași își cere în instanță dreptul de a fi mamă după ce apelase la fertilizare „in vitro”. Cu o săptămână înainte de pro9cedură, partenerul său de viață a murit într-un accident. Conform contractului încheiat cu clinica, embrionii neutilizați sunt distruși în cazul decesului unuia dintre beneficiari.
Părinții și fratele soțului se opun sarcinii, acuzând-o pe văduvă de imoralitate și egoism, nașterea unui copil dând peste cap calculele referitoare la moștenire. „Crearea vieții în laborator bulversează conceptele de familie, de procreare, de maternitate, paternitate…”, spun judecătorii, confruntați cu un caz pentru care încă nu există lege, scrie Ziarul de Iași.
Soții C. au fost împreună 20 de ani, timp în care nu le-a fost dat să devină părinți. În cele din urmă, în martie 2023, ei au apelat la serviciile de reproducere umană asistată prin fertilizarea „in vitro”. Femeii i-au fost recoltate 11 ovocite, care au fost fertilizate cu sperma soțului. Un număr de 9 embrioni nu s-au dovedit viabili. Dintre cei doi rămași, unul a fost implantat după cinci zile de dezvoltare, iar al doilea a fost congelat, ca rezervă. Prima sarcină nu a evoluat conform așteptărilor, așa că cei doi soți au decis să apeleze la al doilea embrion. S-au programat la clinică pentru data de 25 mai 2023. Cu doar șase zile înainte însă, bărbatul a murit în urma unui accident de mașină, la doar 39 de ani. Două luni mai târziu, după ce și-a revenit din șocul evenimentului, Emilia C. a decis să continue demersurile, pentru a deveni mamă.
Răspunsul primit de la clinică atunci când a cerut continuarea procedurii a fost unul negativ. „Decesul unuia dintre beneficiari” reprezenta una dintre situațiile în care contractul cu clinica înceta. În această situație, embrionii rămași urmau să fie distruși în măsura în care nu exista un act notarial care să dispună altfel. Cei doi soți nici nu se gândiseră că ar putea interveni o tragedie, așa că nu-și luaseră această măsură de precauție. Refuzul SC New Life BM SRL de a proceda la implantarea celui de-al doilea embrion a făcut-o pe Emilia C. să apeleze la instanță.
În acțiunea depusă la Judecătorie, femeia a afirmat că ipoteza din contract privitoare la existența unui act notarial ar fi putut fi luată în calcul în caz de boală sau alte situații previzibile. Ea a subliniat faptul că ambii soți își doriseră cu disperare un copil, depunând eforturi timp de trei ani în acest sens și susținându-se reciproc. Apelaseră la clinica pârâtă încă din ianuarie 2021. Încercaseră o inseminare intrauterină, care nu avusese succes. După o perioadă de tratament specific, încercaseră în 2022 fertilizarea „in vitro”, dar procedura nu reușise.
După un nou tratament, au mai încercat o dată, în octombrie 2022. Din 9 embrioni, unul singur fusese viabil, dar implantarea lui eșuase. Femeia și-a suplimentat tratamentul cu imunosupresoare, apelaseră și la sprijinul financiar al statului în vederea tratamentului și fertilizării, începând ultima procedură. Practic, în 8 luni, încercaseră trei proceduri de fertilizare, soțul fiind permanent alături. Nu se putea problema ca bărbatul să se fi răzgândit.
Femeia a comparat situația soțului său cu cea a unui donator de spermă, în cazul căruia nu se mai pune problema consimțământului după prelevarea materialului seminal. Ea a invocat și Codul Civil, care recunoaște drepturile copilului încă de la concepțiune, cu condiția ca el să se nască viu. Legea nu făcea nicio distincție între embrionul din uter și cel din afara lui. Embrionul conceput pe 20 martie 2023, era un posibil viitor copil, care avea dreptul să se dezvolte. Câtă vreme o femeie singură are dreptul de a încerca fertilizarea „in vitro”, își revendica și ea același drept. Ea a invocat și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care statuează dreptul mamei de a decide soarta embrionului care îi poartă patrimoniul genetic. Nu dorea ca embrionul să fie distrus, ci să-i fie implantat. Soțul său își dorise același lucru.
În mai anul trecut, la doar două luni de la depunerea plângerii în instanță, Emilia C. a cerut urgentarea soluționării acesteia. Timpul nu trecea în favoarea sa. Embrionul fertilizat avea cu atât mai mari șanse de a se dezvolta, cu cât timpul scurs de la fertilizare era mai scurt. În plus, femeia avea aproape 38 de ani, vârstă oricum înaintată pentru o sarcină. Procesul avea însă să se prelungească. Întâi, au apărut probleme cu citarea în instanță a clinicii. Apoi, judecătorii au apreciat că este necesară în solicitarea opiniei rudelor apropiate ale soțului decedat.
Părinții și fratele bărbatului s-au opus categoric doleanței Emiliei C. Dezbaterea succesiunii și partajul voluntar fuseseră deja făcute. Interesul Emiliei C. era unul „imoral și egoist”, prin care aceasta tindea la modificarea situației moștenirii rămase de pe urma defunctului. Aspectul nu era unul lipsit de importanță. În cazul decesului fără urmași, soțul supraviețuitor, părinții și frații celui decedat beneficiază de câte o treime din averea acestuia. În cazul existenței unor descendenți, părinții și frații sunt excluși de la moștenire. Trei sferturi din aceasta revine copiilor, iar un sfert, soțului supraviețuitor.
Părinții și fratele defunctului au apreciat că libertatea bărbatului de a decide dacă va fi sau nu tată nu putea fi transferată asupra succesorilor, deci nici asupra văduvei. De altfel, cei doi nici nu locuiau împreună. Emilia C. era farmacistă în Bârlad, iar soțul său lucra în comuna gălățeană Cudalbi. Se întâlneau doar la sfârșit de săptămână. Soțul se apucase de băut, ceea ce dusese la alterarea relației cu soția sa. De altfel, în momentul decesului, bărbatul avea o alcoolemie de 2,26‰. Dorința de a avea un copil era doar o obsesie a femeii, care condamna acum un copil să se nască și să crească fără tată.
Din partea ei, Emilia C. a afirmat că decizia de a aduce pe lume un copil nu poate fi considerată ca egoistă. Dimpotrivă, era una curajoasă și altruistă. Dacă moștenirea părinților și fratelui ar fi fost afectată de nașterea unui copil, la fel se întâmpla și în cazul ei. Nu era despărțită de soțul său. Pur și simplu aveau locuri de muncă în localități diferite, ceea ce îi obliga să stea separat în timpul săptămânii. Afirmația că soțul său se apucase de băut era falsă, la fel și cea că relația lor s-ar fi deteriorat. Dimpotrivă, a spus femeia, reamintind faptul că pe parcursul îndelungatelor tratamente și proceduri medicale urmate primise tot sprijinul din partea soțului, care își dorea copilul la fel de mult cât și ea.
Pentru a se putea pronunța, magistrații Judecătoriei au trebuit să se pună la punct nu doar în privința legislației aplicabile, ci și a procedurilor medicale urmate în cazul fertilizării „in vitro”. O opinie medicală citată de judecători era aceea că cele două proceduri principale urmate, respectiv fecundarea ovulului și implantarea preembrionului sunt interdependente. Odată dat acordul pentru prima etapă, acordul pentru cea de a doua este prezumat, întrucât fecundarea neurmată de transferul embrionului ar fi irelevantă și inutilă.
Era un nonsens să-ți dai acordul pentru prima procedură, dar să-l refuzi pentru a doua. Un embrion pus la congelat nu slujea la nimic. Crearea embrionului avea sens doar urmată de implantarea lui în vederea nașterii unui copil. Nu era însă singura părere, iar crearea vieții în laborator bulversa conceptele de familie, de procreare, de maternitate și paternitate, generând și probleme juridice în dreptul familiei și în dreptul persoanelor nereglementate de o legislație solidă.
Judecătorii s-au raportat la jurisprudența CEDO în domeniu, mult mai bogată decât cea din României, dar și la opinia Curții Constituționale. Într-o decizie din 2005, CCR stabilise că dreptul de a recurge la reproducerea asistată medical nu poate fi condiționat de apartenența la un cuplu. Și persoanele singure aveau acest drept. Pe de altă parte, dacă Codul Civil recunoaște drepturile copiilor concepuți înaintea decesului tatălui, în schimb el nu face vorbire despre soarta embrionilor concepuți, dar neutilizați încă în cazul în care intervine decesul unuia dintre părinți, divorțul sau separarea în fapt. Magistrații au remarcat „reglementările extrem de reduse” în domeniul reproducerii asistate și și-au bazat concluzia pe principiile autonomiei de voință și voinței interne a celor doi soți.
În această privință, o decizie a CEDO într-un caz din Marea Britanie menționa că o persoană care și-a dat consimțământul pentru fertilizarea „in vitro” și-l poate retrage sau modifica atât timp cât embrionul nu a fost utilizat. Prin urmare, dacă soțul decedat ar fi renunțat la ideea de a avea un copil, ar fi trebuit să încheie un act prin care să-și retragă consimțământul.
Ipoteza că, după trei ani de eforturi continue, bărbatul ar fi decis brusc să nu mai aibă copii după ce acceptase deja implantarea unuia dintre embrioni, era puțin probabilă. „Instanța nu poate primi apărările intervenienților prin care susțin atitudinea egoistă în speranța unei ultime încercări de a obține o sarcină și de a aduce pe lume un copil având în vedere ansamblul eforturilor depuse împreună și solidar de către cei doi soți. Ambii erau determinați de dorința conceperii unui copil, indiferent de ce s-ar întâmpla. Totodată, relația durabilă de aproximativ 20 ani nu denotă o decizie de moment sau pasageră, ci mai degrabă o construcție solidă ghidată de sentimente părintești”, au arătat magistrații.
Decesul soțului reprezenta, în aprecierea judecătorilor, un caz de forță majoră care nu constituia un motiv de încetare a contractului. Viitorii părinți își îndepliniseră obligațiile, inclusiv cele financiare și era firesc ca și clinica să-și respecte partea ei de contract. De altfel, pe parcursul procesului, reprezentanții clinicii nu se opuseseră ferm, manifestându-și disponibilitatea pentru continuarea contractului dacă va fi obținută o hotărâre judecătorească.
„În fine, instanța pune accentul pe interesul superior al copilului și pe drepturile pe care acesta le dobândește încă din momentul concepțiunii, cu condiția de a se naște viu, în ciuda faptului că într-o asemenea situație ar opera o modificare a modului de repartizare a bunurilor succesiunii rămase de pe urma defunctului sau alte beneficii ce decurg din starea civilă”, au conchis magistrații, dispunând continuarea procedurilor de fertilizare „in vitro”. Sentința Judecătoriei ieșene nu este definitivă, ea putând fi contestată cu apel.
