Singurul lucru cert este că avalanșa de GNL american care va intra în UE în următorii ani va afecta diferit echilibrele din nordul european, unde este deja dominant (86% anul trecut în Germania), și diferit mixul energetic din sud-estul Europei, unde gazul rusesc continuă să aibă o prezență puternică.
În practică, angajamentul Comisiei de a achiziționa obligatoriu produse energetice americane în valoare de 250 de miliarde de dolari pe an (750 de miliarde de dolari pe parcursul a trei ani), adică de trei ori mai mult decât nivelurile actuale, deschide calea pentru monopolizarea pieței europene de către GNL-ul american, cu tot ce poate însemna acest lucru pentru prețuri.
Problema este deosebit de presantă pentru țări precum Grecia, unde cele mai recente date DESFA arată că, în prima jumătate a anului 2025, ponderea gazelor rusești a acoperit 43,7% din totalul importurilor.
Conform surselor de pe piață, la Punctul Virtual de Tranzacționare din Grecia, gazul american se vinde în prezent la un preț de TTF+1 €/MWh, adică 34 de euro pe Megawatt-oră, comparativ cu un preț de TTF -3 €/MWh pentru gazul rusesc (30 de euro pe Megawatt-oră).
În practică, Grecia trebuie să reușească în următorii doi ani și jumătate (până la sfârșitul anului 2027) nu numai să facă treptat o tranziție la scară largă și să înlocuiască peste 40% din consumul său total cu gaze naturale dintr-o altă sursă, ci și să se confrunte cu prețuri mai mari, o îngrijorare exprimată și de ministrul Mediului și Energiei, Stavros Papastavrou…
În esență, obligarea chiar și a unui întreg continent să cumpere o cantitate specifică de la un furnizor înseamnă crearea unei piețe a vânzătorului, unde avantajul în negocieri este la vânzător, cu tot ce implică acest lucru pentru costurile energiei din Europa, care sunt de 2-3 ori mai mari decât în SUA sau China, așa cum se arată în Raportul Draghi.
Ceea ce preocupă gospodăriile, industria și guvernele europene este ce va însemna în ceea ce privește prețurile dependența energetică excesivă a Europei de SUA, către care acordul deschide calea, la fel cum a fost cazul cu Rusia până înainte de invazia Ucrainei.
Există multe întrebări la nivel paneuropean și, deși acesta este un acord-cadru, cu multe detalii încă neclare, iar UE nu a furnizat încă informații detaliate, rezumând ceea ce știm până acum, reies următoarele.
Sumele pe care Europa se angajează să le absoarbă prin achiziții anuale de 250 de miliarde de dolari în gaze naturale, petrol și tehnologie nucleară din SUA (750 de miliarde pe parcursul a trei ani) sunt considerate nerealiste, așa cum comentează Bloomberg, precum și marea majoritate a analiștilor. Atât pentru că cererea din UE nu poate crește atât de mult, cât și pentru că nici măcar exportatorii americani înșiși nu pot furniza atât de multă energie. În 2024, unul dintre anii record pentru importurile de energie americană în Europa, acestea au ajuns la aproape 80 de miliarde de dolari, mult mai puțin decât angajamentul lui von der Leyen față de Trump. Exporturile totale de energie ale SUA în toate direcțiile au depășit ușor 330 de miliarde de dolari.
Fără ca detaliile să fie făcute publice, ceea ce conducerea europeană pare să fi cântărit în Scoția este că „tariful” de 15% la taxele vamale pentru majoritatea produselor UE merită să transforme SUA în furnizorul său preferat de energie, alături de miliarde în achiziții de sisteme de armament și 600 de miliarde în investiții europene în SUA. Cu toate acestea, nu există un răspuns la întrebarea de ce conducerea europeană ar accepta un acord energetic despre care știe că este nerealist. Reuters (promisiunea UE pentru 250 de miliarde de dolari din importurile de energie din SUA este delirantă) nu exclude speranța conducerii UE că acordul va eșua, așa cum s-a întâmplat și cu cel pe care D. Trump l-a încheiat cu China în timpul primului său mandat, în 2019. Problema va fi evident clarificată de conducerea europeană în zilele următoare.
Nu este deloc clar cum vor fi obligate companiile europene să cumpere sau să vândă petrol și gaze americane, ocolind alți furnizori. O întrebare rezonabilă este ce se va întâmpla în măsura în care companiile europene nu cumpără cantitățile convenite, obiectivele nu sunt atinse și
acordul eșuează. Va revizui partea americană în sus „tariful” de 15% asupra taxelor convenit pentru majoritatea produselor UE?
O altă întrebare se referă la fluxurile de petrol din Golful SUA către UE, care în ultimii ani au ajuns la peste 2 milioane de barili pe zi, aproximativ jumătate din volumul total al exporturilor de țiței ale SUA. Conform estimărilor experților, o creștere suplimentară a achizițiilor s-ar putea dovedi problematică pentru rafinăriile din regiune, care au nevoie de un mix specific de resurse pentru a produce benzină și motorină.
În ceea ce privește achiziționarea de echipamente americane în domeniul energiei nucleare, și anume acorduri privind reactoarele modulare mici (SMR), analiștii comentează că nu se așteaptă ca acestea să fie viabile din punct de vedere comercial înainte de 2030. De asemenea, încurajarea unor astfel de investiții nu este în concordanță cu efortul de promovare a industriei nucleare europene.
„Chiar dacă acest acord duce la mai multe cheltuieli ale UE pentru proiectele americane de GNL, este puțin probabil ca aceste noi fluxuri să se materializeze înainte de sfârșitul mandatului lui Trump”, a declarat pentru Bloomberg Florence Schmit, șefa departamentului de strategie energetică de la Rabobank.
„În practică, acest lucru ar putea însemna că administrația Trump este dornică să încheie noi acorduri cu cumpărători europeni pentru aprovizionarea din noile proiecte GNL, astfel încât aceștia, având clienții asigurați, să poată obține mai ușor finanțare”, estimează Han Wei, analist la BloombergNEF.
