În timp ce fluxul de migranți a scăzut cu 39% de la începutul anului 2024, liderii europeni de dreapta și de stânga preiau ideile pe care extrema dreaptă le apără de patruzeci de ani
De la anunțul Germaniei de la începutul lunii septembrie privind restabilirea controalelor la frontierele sale interne, Europa a readus dezbaterea privind imigrația în prim-plan. Premierul laburist britanic Keir Starmer a călătorit în Italia pentru a afla despre politica restrictivă de migrație a președintelui consiliului Giorgia Meloni. Țările de Jos și Ungaria au cerut oficial Comisiei Europene la jumătatea lunii septembrie o derogare de a nu mai participa la politica comună de migrație în cazul revizuirii tratatelor, în timp ce în Austria subiectul a dominat campania legislativă, relatează Le Monde citat de Rador Radio România.
În Franța, proaspătul titular de la Ministerul de Interne, Bruno Retailleau, a anunțat luni, 23 septembrie, că vrea să pună capăt „dezordinii migratorii”, la mai puțin de un an de la ultima lege restrictivă pe această temă, în timp ce premierul danez, social-democratul Mette Fredriksen, a declarat la rândul său: „Din păcate, trebuie să fim foarte duri cu imigrația”. De acum, se spune la Bruxelles, nu mai există niciun tabu la această întrebare.
De ce o asemenea duritate a discursului, când sosirile imigranților au scăzut cu 39% de la începutul anului 2024 (la 140.000 de persoane) și milioanele de cereri anuale de azil, cu siguranță la cel mai înalt nivel, rămân modeste în comparație cu un continent de 450 de milioane de oameni? Atât la dreapta, cât și la stânga, liderii europeni și-au înăsprit discursul pe acest subiect și nu ezită să împrumute ideile pe care extrema dreaptă le-a apărat timp de patruzeci de ani.
„De la o țară la alta, aceste anunțuri sunt adesea legate de episoadele electorale”, notează Matthieu Tardis, cercetător la Centrul de reflecție și acțiune pentru migrații Sinergii. În Germania, restabilirea controlului la frontieră a venit după o înfrângere grea a SPD [Partidul Social Democrat] în anumite landuri de către AfD, partidul de extremă dreapta, precum și după câteva știri tragice [în special atacul cu înjunghiere din Solingen de către un refugiat sirian pe 23 august].
În Franța, fermitatea în problemele de gestionare a migrației este un marcator politic puternic pentru noul guvern. A devenit un totem și o modalitate de polarizare a dezbaterii.
Pentru Germania și Austria, „anunțurile recente sunt consecința a zece ani de intrări semnificativă”, își amintește Gerald Knaus, președintele austriac al Inițiativei Europene de Stabilitate. Între 2014 și 2023, Germania a primit 35% dintre solicitanții de azil din Europa, sau 2,5 milioane de persoane, și a recunoscut statutul de refugiat pentru 1,4 milioane dintre aceștia. Este aproape jumătate din cifra totală a refugiaților găzduiți de Europa”. Austria a primit, proporțional cu populația sa, cel mai mare contingent de refugiați.
„După valuri mari de sosiri, ai întotdeauna o reacție, o întoarcere la o politică protecționistă. Acesta a fost cazul în Statele Unite după fiecare val migrator major”, notează politologul Ivan Krastev de la Centrul pentru Strategii Liberale din Sofia.
În ultimii ani, dacă germanii și austriecii au respectat regulile europene, alte țări, în special cele de primă intrare (Italia, Grecia) nu au făcut acest lucru, refuzând să primească solicitanții de azil de care ar trebui teoretic să aibă grijă. Ungaria, la rândul ei, a fost condamnată în iunie la 200 de milioane de euro și o amendă de 1 milion de euro pe zi de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene pentru că nu a oferit o procedură de protecție internațională. Suficient pentru a stârni resentimente la Berlin și Viena împotriva politicilor acestor țări.
Subiectul este cu atât mai sensibil cu cât Europa s-a străduit să răspundă pe o singură voce la acest subiect. De la începutul anilor 2000, Uniunea Europeană a depășit criza financiară, Brexitul sau criza Covid-19, dar „nu a reușit să rezolve în mod convingător criza migrației din 2015”. Nu a reușit să-și arate valoarea adăugată pe această temă”, aprecia Sébastien Maillard, de la Institutul Jacques Delors.
În primăvară, a încheiat un pact privind migrația și azilul, un set de reguli comune pentru a reglementa mai bine sosirile solicitanților de azil la granițele sale, dar nu va fi aplicat înainte de jumătatea anului 2026. De fapt, subliniază Gerald Knaus, „de zece ani vorbim despre schimbarea regulilor, dar, în realitate, nu s-a întâmplat nimic și partidele de extremă dreapta au prosperat”. Pentru el, singurul mecanism eficient a fost acordul dintre Bruxelles și Ankara, care a făcut posibilă stabilirea a 4 milioane de sirieni în Turcia. De atunci, Comisia a multiplicat acordurile de migrație, în special cu Tunisia și Egipt, care sunt ambele foarte costisitoare și care deseori duc la încălcări ale drepturilor omului.
Totuși, când a fost nevoie să primească peste 5 milioane de ucraineni alungați de război, europenii le-au facilitat stabilirea în țara pe care au ales-o, fără criză majoră, complet opusul politicii restrictive duse împotriva migranților non-europeni. În ciuda discursurilor anti-migranți, „sentimentul relativ pozitiv al europenilor față de imigrație sau azil rămâne destul de stabil pe termen lung”, notează Hélène Thiollet, politolog la CNRS.
Pentru Virginie Guiraudon, și ea cercetător la CNRS, modul în care Europa și-a construit politica de migrație este cel explică direcția actuală. „De treizeci de ani, ministerele de interne și-au întărit monopolul asupra acestui subiect. Treptat, migrația a fost văzută doar printr-o prismă de securitate. Anterior, subiectul era abordat într-o manieră mult mai amplă de către state, ținând cont de aspectele economice, sociale, demografice sau diplomatice. Ca urmare, toată lumea se concentrează pe singura problemă a intrărilor neregulate, o viziune foarte parțială a ceea ce este imigrația”.
În mod simetric, cerem „politicilor migratorii să răspundă la numeroase probleme, precum șomajul, insecuritatea, diversele tipuri de trafic… Desigur, aceste subiecte pot fi legate, dar aceasta se referă la alte politici publice, care sunt mai complexe și mai puțin simplu de înțeles decât deschiderea sau închiderea unei frontiere”, apreciază din nou cercetătorul. În realitate, consideră Ivan Krastev, „a aborda problema migrației este o modalitate de a răspunde la o altă întrebare, cea a suveranității teritoriale. Un stat trebuie să arate opiniei publice că își poate stăpâni și controla granițele”.
Pentru politolog, întărirea discursului pe tema migrației răspunde și îmbătrânirii populației europene, care își pierde încrederea în sine. „Confruntați cu venirea oamenilor de pe alte continente, alte religii, europenii își văd treptat mediul lor schimbându-se. În fața acestei realități, prost resimțită de unele segmente ale populației, partidele de extremă dreapta sunt liniștitoare, pentru că le promit mai puțini imigranți și par să le asculte preocupările. Într-un fel, votând pentru aceste partide, unii migrează în trecut. Este un vot nostalgic”.
Liderii europeni care își înmulțesc declarațiile șocante își afișează două obiective: stoparea imigrației ilegale și organizarea imigrației selective de muncă. La primul nivel se face totul pentru a-i păstra pe exilații care caută să intre de pe țărmurile europene, indiferent dacă sunt sau nu eligibili pentru azil. Din primăvară, tot mai multe state au făcut presiuni asupra Comisiei pentru a lucra la externalizarea solicitanților de azil către țări terțe sigure, după modelul pe care Italia îl dezvoltă împreună cu Albania. Europenii speră să descurajeze candidații care încearcă să adere la UE cu aceste proiecte care sunt complexe din punct de vedere juridic și deosebit de costisitoare.
Riscul de înăsprire a politicilor de migrație îl reprezintă destabilizarea legislației naționale și internaționale în materie de azil și protecție a refugiaților și, mai larg, un atac la adresa statului de drept și a ierarhiei standardelor, care cere ca legislația națională să fie în concordanță cu dreptul internațional și european. De ani de zile, dreapta și extrema dreaptă au cerut, în special în Franța, ca legea națională privind migrația să aibă prioritate față de angajamentele internaționale.
„Cu dezbaterile actuale pe această temă”, conchide Sébastien Maillard, „nu vedem unde se poate opri acest lucru, atât în Franța, cât și în Europa”.
