Încă de la mijlocul secolului al XIX-lea, statul român a apelat la împrumuturi interne și externe, uneori ajungând chiar în incapacitate de plată. Vârfuri istorice ale datoriilor au fost înregistrate atât în perioada comunistă, cât și după 2000, pe fondul incapacității autorităților de a găsi soluții pentru creșterea veniturilor prin exporturi eficiente, scrie adevărul.ro.
Primul împrumut extern al României a fost contractat la 10 august 1864, în timpul lui Alexandru Ioan Cuza, în valoare de 916.000 lire sterline, de la banca londoneză „Stern Brothers” și Banca Imperială Otomană. Dobânda era de 7%, iar rambursarea urma să se facă în 22 de ani. Conform economistului Victor Axenciuc, până în 1868 datoria externă ajunsese deja la 16 milioane de dolari.
Moneda națională a fost introdusă în 1867, iar până în 1902 datoria externă crescuse la 250 de milioane de dolari, creditele fiind contractate din Anglia, Franța, Germania și Italia. „Trebuie menționat de la început că dacă în perioada 1871-1914, majoritatea împrumuturilor de stat au fost orientate către investiții în infrastructura de transport și comunicații (…) care au contribuit la dezvoltarea economică și socială a României”, preciza George Georgescu în History paradigms: the public debt of Romania in the last 100 years.
În timpul Primului Război Mondial și în perioada interbelică, împrumuturile externe au crescut accelerat, iar o parte dintre fonduri au fost direcționate către contracte preferențiale și afaceri dubioase. „Cu începutul anului 1915 s-au deschis într-adevăr pentru cei cu trecere la guvern atâtea posibilităţi de îmbogăţire peste noapte (…) încât numai cei tari de înger sau cei proşti nu s-au pricopsit”, scria Constantin Argetoianu.
Criza economică mondială din 1929 a adus România în incapacitate de plată. „În aceste condiții, în anul 1931, soldul datoriei publice a României a înregistrat cel mai înalt nivel din perioada interbelică (…) În anii 1932 și 1933, statul român s-a găsit practic într-o situație de incapacitate de plată”, arată Georgescu.
După 1947, România a fost aproape prăbușită economic, împovărată de reparații de război și pierderi uriașe. După venirea la putere a lui Nicolae Ceaușescu, creditele externe au fost folosite inclusiv pentru acoperirea pierderilor întreprinderilor falimentare. „Aproximativ 19% din totalul creditelor externe s-au folosit pentru recuperarea pierderilor întreprinderilor. Economia suporta blocaje în lanț. Cu pierderi anuale de circa o sută de miliarde de lei”, preciza Lavinia Betea în Ceaușescu și epoca sa.
În 1980, datoria externă ajunsese la 11 miliarde de dolari, iar populația a suportat costurile printr-un regim sever de austeritate. Până în 1990, România reușise să își plătească integral datoriile, devenind un caz unic în regiune.
Lipsa unei strategii clare după 1990 a dus însă la reluarea împrumuturilor masive. „Pe fondul lipsei unei viziuni clare a autorităților guvernamentale și monetare (…) creșterea accelerată a gradului de îndatorare publică, atât externă, cât și internă, cu deosebire, în perioada postcriză”, avertiza George Georgescu.
Potrivit Eurostat, ponderea datoriei publice în PIB a urcat de la 1% în 1990 la 22,4% în 2000, atingând 40% în 2014. Între 2000 și 2015, datoria publică a crescut de 14 ori.
