Roșul intens a fost una dintre cele mai râvnite culori din istorie. Pentru elite era un simbol al bogăției și statutului, pentru artiști simbolul pasiunii, al vieții, al sângelui și sacrificiului. Obținerea acestei culori a fost mult timp, pe continentul european, un vis neîmplinit. Odată cu descoperirea Americii, un gândac care creștea pe cactuși a reușit să revoluționeze arta și moda în Europa. El a colorat lumea în roșu, iar multe dintre creațiile artistice de renume se datorează acestei insecte.
În Europa medievală, artizanii și negustorii căutau cu disperare culori saturate durabile, în special un roșu sângeriu, intens și persistent. O soluție de compromis era obținută cu ajutorul pigmentului extras din melcul murex, încă de pe vremea fenicienilor, acea purpură imperială care îmbodobea veșmintele împăraților romani. Roșul cu adevărat vibrant rămânea un vis interzis pentru breslele vopsitorilor de textile și artiști.
Timp de mulți ani, cea mai comună culoare roșie din Europa provenea din Imperiul Otoman. Pentru obținerea sa se folosea rădăcina plantei rubia, dar și un proces complicat și anevoios ce dura luni de zile. „Roșul turcesc” era obținut dintr-un amestec de bălegar de vacă, ulei de măsline rânced și sânge de bou. Alți vopsitori foloseau lac, licheni, însǎ culorile rezultate erau de obicei dezamăgitoare, iar procesele duceau adesea la nunațe de roșu maroniu sau roșu portocaliu care se estompau rapid. Elita trebuia să se mulțumească cu roșul armean, cel mai bun roșu saturat din aceea perioadă. Procesul de fabricație din diferite soiuri de paraziți ai rădăcinilor de Porphyrophora era însă laborioas, iar disponibilitatea era limitată, chiar și la cele mai mari prețuri. Părea că roșul perfect era doar un vis inaccesibil, scrie adevarul.ro.
Totul avea să se schimbe radical odată cu descoperire Americii. Nu imediat ce Columb a pus picioarul pe insulele din Marea Caraibelor, ci odată cu marile expediții ale coquistadorilor spanioli în Mexicul de astăzi. Europenii nu aveau de unde să știe că roșul la care râvneau de două mii de ani se găsea din belșug peste ocean. Potrivit expertei în textile Quetzalina Sanchez, popoarele mesoamericane, mai ales cele din sudul Mexicului, foloseau un soi de gândac din familia ploșnițelor, numită coșenilă, pentru a obține un roșu saturat, intens. Această coșenilă trăia pe cactușii găsiți din belșug în zonele deșertice ale Mexicului. Indigenii foloseau aceste insecte încă de acum 4000 de ani în producția acestui pigment.
De-a lungul timpului au început să reproducă controlat coșenilele, în adevărat ferme. Cele mai specializate erau triburile Puebla, Tlaxcala și Oaxaca. Pigmentul obținut prin zdrobirea acestor coșenile era folosit pentru a crea vopsele, atât pentru picturi murale, dar și pentru vopsirea țesăturilor, penelor și chiar cu scop farmaceutic. După ce aceste triburi au fost cucerite de marele imperiu aztec, în secolul al XV-lea, acel roșu perfect extras din coșenilă s-a răspândit peste tot în Mesoamerica. Triburile supuse plăteau tribut lorzilor azteci în kilograme de coșenilă și suluri întregi de pânză colorate în acel roșu-sângeriu. Atunci când Hernan Cortes a ajuns în Tenochtitlan, capitala imperiului aztec, a rămas mut de uimire, constantând că roșul perfect pe care nimeni nu-l găsea în Europa era peste tot.
„Vă voi povesti despre multe lucruri văzute de mine și care, deși prost descrise, știu foarte bine că vor provoca o asemenea uimire încât cu greu vor fi crezute (…) Piața din Tenochtitlan este de două ori mai mare decât cea din Salamanca și peste tot se vând ghemuri din diferite tipuri de bumbac tors în toate culorile. Seamănă destul de mult cu una dintre piețele de mătase din Granada, deși este la o scară mai mare. De asemenea, tot atâtea culori diferite pentru pictori câte se pot găsi în Spania și în nuanțe excelente”, îi scria Cortes regelui Carol al V-lea al Spaniei. Pentru azteci, această culoare era extrem de importantă, simbolizând sângele, un motiv central al credinței lor.
Deși preocupat mai mult să jefuiască aztecii de aur și argint, Cortez nu a putut să treacă cu vederea oportunitatea economică reprezentantă de coșenilă. Așa că regele Spaniei a dat undă verde importului de coșenilă din Mesoamerica. Colorantul obținut din acest gândac a revoluționat moda și arta în Europa. Din ploșnița de coșenilă se obținea un colorant de zece ori mai puternic decât cel mai bun roșu de pe piață.
Vopsitorii europeni au fost încântați peste măsură. Au găsit roșul perfect, ușor de produs și în cantități apreciabile. Evident, la început era foarte scump și a umplut visteriile regelui Spaniei, dar și a celorlalți intermediari. Până în 1570 devenise una dintre cele mai profitabile afaceri din Europa, cu până la 150.000 de livre de coșenilă importate până în 1574. Indigenii erau exploatați de conquistadori pentru a produce cantități tot mai mari, până când vopsitorii europeni au învățat să crească singuri insectele și să producă pigmentul mult dorit. Hainele nobilimii, robele cardinalilor, toate erau colorate în roșul obținut de la coșenilă. Pigmentul a revoluționat pictura. Inclusiv marele Rubens a folosit roșul de coșenilă în lucrările sale. La fel ca majoritatea pictorilor din era barocă. Ba chiar și în modernism, coșenila era utilizată de pictori precum Paul Gauguin, Auguste Renoir sau Vincent van Gogh.
