Nici măcar distrugerea programului nuclear al Iranului nu-i va modifica acestuia obiectivele fundamentale consfințite prin însăși Constituția regimului, și nici nu va elimina amenințarea pe care o reprezintă el pentru umanitate.
Chiar dacă înfrângerea recentă a interpușilor iranieni Hamas, Hezbollah și Siria lui Assad le-a adus ușurare multora, mai ales în Israel, ar fi prematur să celebrăm, relatează The Jerusalem Post citat de Rador Radio România.
Obiectivele Iranului nu au ieșit din calcul pentru simplul fapt că interpușii lui sunt la pământ. Amenințarea autentică pe care Republica Islamică o constituie în continuare pentru întreaga omenire e expusă limpede pentru oricine chiar în documentul fondator al acesteia, Constituția.
Adoptată în 1979 și amendată în 1989, Constituția Republicii Islamice detaliază în mod clar o viitoare ordine mondială pe care Iranul se consideră a fi destinat s-o impună, într-o primă etapă doar lumii musulmane, iar mai apoi întregii omeniri. Preambulul legii fundamentale afirmă fără echivoc că Republica Islamică are un raison d’etre de natură globală, având scopul să asigure „dezvoltarea omului în conformitate cu valorile nobile și universale ale islamului”. Iranul consideră că deține un mandat divin de a fi agentul unei reorganizări fundamentale a lumii și a tuturor popoarelor ei – sub dogma islamică.
Constituția ne explică faptul că prima țintă o constituie lumea musulmană. Articolul 11 al Constituției citează Coranul: „Această comunitate a voastră e o comunitate unitară, iar Eu sunt Domnul vostru, așa că venerați-Mă” (21:92), după care textul explică în continuare că citatul înseamnă că Iranul are rolul de a impune „unitatea politică, economică și culturală a lumii islamice”. Din perspectiva Iranului, această „unitate” înseamnă forțarea populațiilor musulmane sunnite să adopte ideologia șiită, în condițiile în care sunniții reprezintă cam 85-90% din toți musulmanii.
Însă aspirațiile regimului nu se opresc deloc aici. Obiectivul lui fundamental este să-i impună legislația religioasă islamică fiecărei ființe umane de pe fața pământului: „Constituția se va lupta cu alte mișcări islamice ori populare cu scopul de a pregăti calea pentru constituirea unei comunități mondiale unice”.
Dacă tentativele de a răspândi islamul prin educație ori diplomație ar putea fi considerate legitime, Iranul i-a atribuit sarcina prozelitismului armatei sale. Revenim la preambulul Constituției: „Armata Republicii Islamice a Iranului și Corpul Gărzilor Revoluționare Islamice […] vor fi responsabile nu numai cu paza și menținerea frontierelor, ci și cu îndeplinirea misiunii ideologice a jihadului, după voința lui Dumnezeu; cu alte cuvinte, extinderea suveranității legislației lui Dumnezeu în întreaga lume”.
Dată fiind natura teocratică a regimului iranian, prăbușirea interpușilor săi și revenirea la putere a sunniților în Siria nu-i vor schimba niciodată misiunea, dar au impus în schimb necesitatea unei modificări a strategiei. Iranului nu mai poate fi acum dependent de o extindere lentă a sferei sale de influență. Îndeplinirea misiunii sale de a subjuga planeta va depinde de acum încolo de posesia unei forțe copleșitoare – acel gen de forță pe care n-o pot conferi decât armele de distrugere în masă.
Chiar mai înainte ca interpușii lui să fie înfrânți, Teheranul rămăsese oricum în urmă cu planurile sale. Constituția afirmă cu certitudine: „În acest secol [20 – n.a.] vom asista la înființarea unui guvern universal sfânt [islamic – n.a.] și la prăbușirea tuturor celorlalte”. Iranul pricepe acum că nevoia deținerii de arme de distrugere în masă cu scopul impunerii islamului e chiar și mai urgentă.
În mod tragic, Occidentul nici măcar nu și-a dat seama că el se află de fapt în război cu Iranul de decenii întregi. Acest lucru s-a văzut imediat după ce Israelul a lovit grav Iranul, schilodindu-i apărarea antiaeriană.
În loc să se folosească de acea acțiune ca de o mutare de deschidere și să o complementeze prin distrugerea programului nuclear iranian, Vestul în frunte cu SUA a pus presiune pe Israel pentru a se mulțumi doar cu acea realizare excelentă, dar parțială. Să sperăm că administrația Trump va sesiza pericolele și va profita de această ocazie unică pentru a inversa acea politică.
Totuși, nici măcar distrugerea programului nuclear al Iranului nu-i va modifica acestuia obiectivele fundamentale consfințite prin însăși Constituția regimului, și nici nu va elimina amenințarea pe care o reprezintă el pentru umanitate. Armele de distrugere în masă sunt astăzi foarte diversificate, inclusiv biologice, chimice și radiologice, iar regimul islamic e dispus să plătească oricât pentru a pune mâna pe ele pentru ca apoi să-și determine interpușii să le și folosească.
Șantajarea întregii omenirii, care ar fi pusă atunci în fața alegerii între a se supune „legislației lui Dumnezeu în întreaga lume” sau a suferi atacuri de distrugere în masă, va deveni politica externă a Teheranului în cazul în care va dobândi asemenea arme. Iranul va înceta să mai reprezinte un pericol pentru lume doar atunci când tirania unei minorități islamiste va fi substituită cu cârmuirea majorității într-o țară liberă și democratică.
Și împiedicarea obținerii armei nucleare de către Iran cât și demantelarea regimului sunt ambele priorități urgente, atât pentru poporul iranian cât și pentru lumea liberă. Și ambele obiective sunt realizabile.
Important e că, spre deosebire de alte țări în care răsturnarea unor dictatori a făcut ca popoarele astfel eliberate să-și aleagă tirani chiar mai odioși, poporul persan a avut înaintea Revoluției Islamice un istoric al moderației – ba chiar avea relații bune cu Israelul. Dacă ar fi eliberat astăzi, poporul iranian ar dizolva imediat Constituția islamistă și ar încerca să aibă relații armonioase cu vecinii și cu lumea, neutralizând astfel cel mai mare pericol cu care se confruntă omenirea.
Cum armele de distrugere în masă vin astăzi în pachete mai mici, iar Iranul n-a avut timp să-și reconstruiască apărarea antiaeriană, n-a existat nicicând un moment mai potrivit pentru a se impune o schimbare de regim și se arunca la coșul de gunoi al istoriei Constituția iraniană și visele ei de subjugare planetară.
Articol de Itamar Marcus (directorul asociației Palestinian Media Watch)
