El prevedea încă în 1785 că americanii vor fi obligați să-și clădească „legături cu Europa, Asia, și Africa”, iar sfatul lui era acela că „cu cât vom forma mai curând aceste legături în cadrul unui sistem judicios, cu atât mai bine ne va fi nouă și copiilor noștri”.
Thomas Jefferson ar fi preferat însă să oprească tot comerțul cu restul lumii și să se bazeze doar pe virtuțile simple ale „fermierului neatârnat”, dar era conștient că așa ceva ar fi fost imposibil. „Poporul nostru are în mod cert o înclinație către navigație și comerț […], iar slujitorii lui [statul – n.trad.] sunt obligați prin datorie să-și socotească toate măsurile în funcție de acest dat.” Până și mult caricaturizatul „Jacksonian”, Andrew Jackson însuși, nu a dispus să se tragă un singur foc la mânie în calitate de președinte, însă a negociat mai multe tratate comerciale cu puteri străine decât oricare dintre predecesorii lui.
Aplecarea americanilor către comerț face dificilă utilizarea acestuia drept armă împotriva altor țări. Atunci când Jefferson și-a uitat propria lecție și a încercat să-i impună un embargou comercial Regatului Unit în 1807 în replică la abuzurile marinei britanice contra navelor comerciale americane, tentativa lui a provocat o reacție adversă, incitând amenințări cu secesiunea din partea statelor din New England, cele mai implicate în comerțul cu britanicii. Se dovedea astfel că pe americani îi poți convinge mai ușor să aprobe un război real cu Regatul Unit decât unul comercial.
Donald Trump învață acum la modul neplăcut cât de vulnerabilă e America în privința războaielor comerciale. Nu pentru că SUA n-ar deține în teorie mâna cea mai bună. Piața americană e cea mai râvnită din lume și orice restricționare a accesului la ea ar trebui să afecteze alte state mai mult decât afectează SUA. Raportul dintre comerțul extern și PIB e în SUA de vreo 25%, comparativ cu o medie de peste 60% a tuturor celorlalte țări. În Germania comerțul extern ajunge la 90% din PIB. Ceea ce ar trebui să facă țara vulnerabilă și să-i confere Americii pârghii de influență asupra ei. În practică însă, americanii au dovedit de nenumărate ori că au o toleranță extrem de scăzută la suferința economică în contextul războaielor comerciale. Jefferson nu greșea când și-a făcut calculul că Londra depindea masiv de comerțul cu SUA atunci când și-a lansat embargoul în 1807; ce n-a anticipat el a fost că proprii lui cetățeni vor ceda mai înainte ca Regatul să cedeze.
Problema e, ori cel puțin a fost până acum, democrația și, mai specific, politica electorală în cadrul unui sistem federal, caz în care interesele locale pot avea un impact masiv asupra politicii naționale. O dispută comercială ar putea afecta fie și numai un singur sector al economiei, dar dacă acel sector se întâmplă să coincidă cu un segment electoral vital acest fapt ar pune întreaga Americă în dezavantaj în competiția cu un adversar mai slab.
Un bun exemplu găsim în ajunul implicării SUA în Primul Război Mondial, când președintele Woodrow Wilson se chinuia să-și croiască drum printre blocadele britanice și atacurile submarinelor germane asupra rutelor comerciale transatlantice, încercând concomitent cu disperare să-i conserve neutralitatea Americii. La vremea aceea SUA erau mult mai puțin dependente de comerțul extern: reprezenta doar 11% din PIB. Dar după cum avea să afle Wilson, până și pagubele suferite doar de anumite sectoare economice îl puteau amenința cu instabilitatea politică. De pildă, deși el personal era filo-britanic, amenințările Londrei că va declara transporturile de bumbac contrabandă de război și le va impune blocadă au înfuriat un segment electoral democrat sudic care-i era vital. Secretarul Trezoreriei al lui Wilson, William Gibbs McAdoo, își amintea că în tot mandatul lui își petrecuse „mai multe nopți albe gândindu-se la bumbac” decât la orice altceva. Restul nopților albe și le-a petrecut gândindu-se la cerealele din Midwest, vândute cu predilecției Germaniei și altor țări europene înainte de război. Aceste sectoare anume, suprapunându-se pe state și regiuni esențiale pentru constituirea coalițiilor politice la nivel național, aveau o influență exagerată asupra procesului decizional american în raport cu ponderea lor totală în economia americană.
Trump crede probabil, așa cum credea și Jefferson, că lumea are nevoie de America mai mult decât are nevoie America de lume, și chiar e posibil să aibă dreptate – în teorie. Problema e că segmente electorale distincte contează mai mult pentru el decât purtarea unui război comercial consecvent, fapt pe care l-a și demonstrat în mod repetat în ambele sale mandate. În primul mandat pagubele suferite de agricultori de pe urma taxelor lui vamale au fost suficient de amenințătoare politic încât să-l oblige să cheltuie o mare parte a banilor obținuți din acele taxe pe compensarea agricultorilor. Ezitările și corecțiile lui legate de cele mai noi runde de taxe vamale de anul acesta sunt explicate, similar, de dorința lui de a nu-i supăra pe alegătorii republicani din anumite state – cele nordice, care depind masiv de comerțul cu Canada, și cele producătoare de automobile, care au de pierdut grav din cauza taxelor pe piese, oțel și aluminiu de la ambele granițe. Și nu e nicidecum vreun accident că primele represalii vamale europene au vizat anume motocicletele Harley-Davidson și whiskyul american. Alte țări poate că cunosc istoria mai bine decât Trump și s-au lămurit ce sectoare ale economiei trebuie să lovească cu taxe pentru a-i afecta pe alegătorii lui Trump și a obține astfel un impact disproporționat de mare în raport cu valoarea acelor sectoare. SUA sunt o țară împărțită fix pe din două politic, astfel încât până și segmentele electorale mici pot avea o influență enormă. Fapt care îi subminează considerabil avantajul Americii.
Una ar fi ca simpatizanții lui Trump să fie dispuși la suferință economică pentru a-și demonstra sprijinul pentru mișcarea MAGA. După cum spunea și senatorul Tommy Tuberville din Alabama: „Odată cu taxele vamale va veni și ceva suferință”, or, „unde nu-i suferință, nu-i nici câștig”. Problema lui Trump e că până și alegătorii lui deocamdată, și după cum au demonstrat-o deja mai demult, n-au prea multă toleranță la durere.
Sursa: TheAtlantic, în traducerea Rador Radio România
