Conferința de Pace de la Paris, desfășurată în perioada 29 iulie – 19 octombrie 1946, între echipele de negociatori ai guvernelor SUA, Uniunii Sovietice, Marii Britanii, Franței și altor Puteri Aliate a convenit asupra termenilor privind prevederile Tratatelor de Pace de la Paris, semnate în februarie 1947 cu Italia, România, Ungaria, Bulgaria și Finlanda. Acordurile vizau reparațiile de război, modificările teritoriale și angajamentele politice pentru promovarea democrației și păcii.
Întrunirea de la Paris a celor 21 de națiuni, care s-a desfășurat în acord cu decizia adoptată la Conferința Consiliului Miniștrilor de Externe de la Moscova din 16-26 decembrie 1945, a reprezentat ocazia pentru celelalte națiuni de a-și exprima punctele de vedere asupra proiectului privind tratatele de pace cu Italia, România, Bulgaria, Ungaria și Finlanda, potrivit https://history.state.gov.
Proiectele de tratat pregătite la Londra și la Moscova (18 ianuarie – 12 iulie 1946) au fost puse pe masa discuțiilor începând din 29 iulie 1946 și supuse unei proceduri de vot pentru adoptarea formei finale. La 15 octombrie 1946, la încheierea lucrărilor Conferinței, au fost adoptate 53 de recomandări prin votul a cel puțin două treimi și 41 de recomandări prin votul a mai puțin de două treimi a delegaților prezenți.
Formula finală a proiectelor de tratat a fost concretizată la întrunirea Consiliului Miniștrilor de Externe de la New York, din perioada 4 noiembrie – 12 decembrie 1946, mai indică https://history.state.gov.
Discuțiile inițiale ale conferinței s-au desfășurat în cadrul sesiunii plenare unde au avut loc declarațiile de deschidere ale diferitelor delegații. Articolele celor cinci tratate discutate au fost distribuite pentru o analiză amănunțită celor opt comisii care la rândul lor raportau rezultatul Conferinței Plenare, fie prin aprobarea fiecărui articol așa cum a fost redactat de Consiliul Miniștrilor Externe sau prin propunerea unor modificări recomandate privind textul tratatului.
Conferința și-a încheiat lucrările prin avansarea rapoartelor comisiei în cadrul sesiunii plenare și redactarea recomandărilor care au fost trimise către Consiliul de Miniștri pentru adoptarea detaliilor necesare creionării formelor finale ale tratatelor.
În timpul Conferinței, deputații Consiliului s-au întâlnit de unsprezece ori încercând să pună capăt dezbaterilor prin obținerea bunei înțelegeri între Marile Puteri asupra amendamentelor și a altor chestiuni înainte de a fi dezbătute public în cadrul Conferinței.
Consiliul în sine s-a întrunit de șase ori pentru a discuta chestiunile ample ale activității Conferinței și pentru coordonarea programului conferinței cu procesul decizional amplu privind definitivarea tratatelor și în acord cu programul Națiunilor Unite.
Principalele chestiuni discutate în cadrul conferinței desfășurate în Palatul Luxemburg din Paris au vizat: reparațiile de război, drepturile minorităților, disputele teritoriale, în special cele dintre Italia și Iugoslavia, privind controlul regiunii Trieste, navigația pe Dunăre. Conferința a fost caracterizată de tensiuni în creștere legate de începutul războiului rece, existând opinii divergente asupra efectelor războiului și a structurii relațiilor internaționale, potrivit https://www.ebsco.com.
Miniștrii de externe ai SUA, Marii Britanii și Uniunii Sovietice au pregătit agenda Conferinței de Pace de la Paris în cadrul întrunirilor de la Londra (septembrie 1945), Moscova (decembrie 1945) și Paris (25 aprilie, 5 iulie 1946).
În 29 iulie 1946, la Palatul Luxemburg din Paris, s-au deschis lucrările pentru semnarea tratatelor cu statele foste aliate ale Germaniei. Delegația României, formată din ministrul de externe Gheorghe Tătărescu, liderii politici Lucrețiu Pătrășcanu, Gheorghiu Dej, Ștefan Voitec și generalul Demetre Dămăceanu, în calitate de expert militar, a participat în format ad audiendum – putând doar să prezinte punctele de vedere. Două chestiuni au centrat discuțiile – stabilirea momentului în care statul român a intrat oficial în război și liniile de graniță înainte de debutul confictului privind Basarabia, Dobrogea, Transilvania, potrivit volumului ‘România în Al Doilea Război Mondial’ (Constantin Kirițescu, Volumul II, Univers Enciclopedic, București, 1996).
Transilvania de Nord, ruptă din teritoriul național prin dictatul de la Viena, revenea României, Basarabia și Bucovina de Nord intrau în componența Uniunii Sovietice, statul român urma să plătească o sumă considerabilă – 300 de milioane de dolari și o plată în mărfuri drept reparații de război către statul sovietic. Delegația română a contestat cuantumul reparațiilor de război, a fost însă respins demersul.
Pentru definitivarea textului Tratatului cu România a fost organizată o conferință a miniștrilor de externe la New York (4 noiembrie – 12 decembrie 1946), prilej cu care au fost definitivate aspectele care vizau despăgubirile financiare care urmau să fie plătite de România, problema Dunării precum și alte chestiuni care urmau să facă parte din textul tratatului.
În cadrul negocierilor de la Paris, Italia avea să recunoască independența Albaniei, precum și apartenența Tianjin la China, Insulele Dodecanese din Marea Egee la Grecia, Istria, Gorizia și Pola la Iugoslavia. Trieste avea să fie stat suveran divizat în două zone administrative aflate sub administrarea unui guvern provizoriu sub auspiciile Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite. Tirolul de Sud a rămas în componența Italiei, în ciuda insistențelor Austriei, grație acordului Gruber-De Gasperi (5 septembrie 1946). Tratatele semnate la Conferința de pace de la Paris poartă un grad specific de interdependență, cu referire asupra similarităților privind respectarea limitărilor de armament.
Ulterior, după aderarea Italiei la NATO, Uniunea Sovietică a transmis, cu prilejul unui răspuns la un memorandum anglo-franco-american, că este gata să renunțe la prevederile de limitare a arsenalului militar. Premierul italian De Gasperi a denunțat propunerea sovietică, în schimb sovieticii au avansat mai departe posibilitatea revizuirii acordului Trieste. Guvernul american a respins proiecția sovietică. Reglementarea statutului Trieste, din 1947, a proiectat o variantă de soluție de compromis între Italia și Iugoslavia, dar și între Uniunea Sovietică și statele occidentale, în special pe fondul apariției tensiunilor între Moscova și Occident.
Finlanda a cedat o parte a teritoriului național (12%) către Uniunea Sovietică, a plătit reparații de război însemnate, în cuantum de 300 de milioane de dolari, și și-a redus forțele armate. Tratatul a restabilit granițele naționale ale Finlandei care fusese în vigoare la 1 ianuarie 1941. După semnarea Tratatului de la Paris, guvernul de la Helsinki a inițiat demersuri pentru stabilirea cadrului relațiilor cu Moscova, în termenii unui acord reciproc de apărare mutuală, care avea ca principal punct de inspirație proiectul de document redactat de președintele finlandez Mannerheim în 1944, potrivit globalsecurity.org. În septembrie 1990, Finlanda a declarat unilateral că restricțiile militare din Tratatul de la Paris nu mai erau valide.
Frontierele naționale ale Bulgariei au fost stabilite prin Tratatul semnat la Paris în conformitate cu respectarea celor existente la 1 ianuarie 1941. Bulgaria și-a asumat plata reparațiilor de război către Grecia, în valoare de 45 de milioane de dolari, și către Iugoslavia în valoare de 25 de milioane de dolari, potrivit https://bnr.bg. Bulgaria a fost singurul stat fost aliat al Germaniei care nu a pierdut părți din teritoriul național.
În urma Tratatului semnat în 10 februarie 1947, Ungaria a fost de acord să plătească reparații de război în cuantum de 300 de milioane de dolari. Forțele armate naționale erau limitate pentru a putea desfășura misiuni care vizau doar apărarea teritoriului național. Frontierele naționale ale Ungariei au fost restabilite pe liniile de demarcație prevăzute de Tratatul de la Trianon.
Ședința solemnă pentru semnarea tratatelor a fost stabilită pentru data de 10 februarie 1947, în Sala Orologiului de la Quai d’Orsay – sediul Ministerului Afacerilor Străine al Franței, fiind semnate Tratatele cu Bulgaria, Italia, Finlanda, România, Ungaria.
România a ratificat Tratatul de Pace, printr-o ședință solemnă a Adunării Naționale a Deputaților, la 23 august 1947. Documentul a intrat în vigoare la 15 septembrie același an. Instrumentele de ratificare ale tratatelor de pace cu statele foste aliate ale Germaniei au fost depuse la depozitarul documentelor – Ministerul afacerilor străine al Uniunii Sovietice.
Nereușita în ceea ce privește reconcilierea asupra diferențelor între Uniunea Sovietică și SUA în timpul conferinței a contribuit la scăderea încrederii între cele două state, ceea ce a fost considerat drept un indicator incipient al dinamicii războiului rece care avea să modeleze relațiile globale în deceniile următoare.
Per ansamblu, conferința a jucat un rol crucial în conturarea perioadei de după cel de-Al Doilea Război Mondial și a scos în evidență, deopotrivă, complexitățile diplomației postbelice.
Sursa foto din deschidere: Muzeul Judetean de Istorie si Arheologie Prahova/Facebook
