În timp ce forțele principale ale lui Vladimirescu s-au deplasat spre Mănăstirea Cotroceni, unde s-a și instalat, Ipsilanti s-a retras la Târgoviște. Deplasarea la Cotroceni a coincis cu măsurile militare intensificate pe care le-a ordonat Vladimirescu și în principal cu fortificarea taberei principale a ‘Adunării norodului’. Au fost depuse eforturi pentru creșterea rândurilor oștirii revoluționare, pentru dotarea ei cu armament și muniții iar ostașii au fost supuși unor intense exerciții militare, notează lucrarea ‘Istoria românilor’ (vol. VII, Editura Enciclopedică, 2003).
Între timp, boierii din București au căutat din nou o cale proprie de ieșire din criză, dovedindu-și nestatornicia. La 3/15 aprilie ei au încercat să plece, fiind opriți prin intervenția poporului. De altfel, caimacamii lui Scarlat Calimachi, căruia i se încredințase efemer de către Poartă domnia Țării Românești, îndemnau la rândul lor pe mitropolit și pe boierii de la București să determine pe Vladimirescu să evacueze Capitala. ‘Dacă este vreo nădejde de îndreptare – scriau ei mitropolitului – apoi ea stă numai în evacuarea imediată din București a tuturor răsculaților’.
Slugerul Tudor a refuzat să dea curs unor asemenea îndemnuri. ‘Cu rușine – scria el – ne va fi să ne spăimântăm, încât să ne și tragem, în vreme ce suntem datori să ne jertfim pentru patria noastră, pentru care sunt și eu venit dimpreună cu norodul’.
Refuzând să se retragă, Tudor Vladimirescu a ocupat noi poziții în oraș. La 6/8 aprilie a ocupat Mănăstirea Mihai Vodă, unde a instalat 100 de panduri, apoi, a doua zi, a ocupat grădina logofetului Belu, înconjurată de ziduri și situată afară din oraș pe drumul București-Giurgiu. Între 13/25 și 15/28 aprilie, Tudor a ocupat Mitropolia și Mănăstirea Antim și a așezat în ele câte 200 de panduri. Comanda de la Mitropolie a fost încredințată lui Hagi Prodan. De asemenea, vadurile de peste Argeș și Sabar au fost puse sub paza a 150 de panduri, care aveau ordinul să rețină și să percheziționeze orice curier. Tudor se pregătea să reziste în București, așa cum o dovedeau manevrele neîncetate ale trupelor sale. Singura concesie pe care a făcut-o mitropolitului și boierilor a fost că la 30 martie/11 aprilie s-a retras la Cotroceni, împreună cu episcopul Ilarion, conform volumului ‘Tudor Vladimirescu 821’ (Biblioteca de Istorie, 1971).
Cu toată situația critică în care, dincolo de voința sa, se găsea, Vladimirescu dădea dovadă de dârzenie și siguranță de sine. După ce îi convinsese pe boieri să mai rămână în București, slugerul și-a afirmat într-un mod mai accentuat autoritatea față de divan. El a lansat în jurul datei de 10/22 aprilie, o proclamație care cuprindea punctele principale ale ‘Cererilor’ sale. În măsura în care i-au îngăduit-o împrejurările complicate, Vladimirescu a căutat să aducă o serie de elemente în favoarea sătenilor și robilor țigani.
El a îndemnat divanul de la București să lucreze cu cel de la Iași, ‘fiind la gând și într-un glas cu Moldova, să putem câștiga deopotrivă dreptățile acestor prințipaturi, ajutorându-ne unii pe alții’.
Revoluția din Țara Românească avusese un puternic ecou în Moldova, după ce produsese frământări și în cadrul țărănimii transilvane. La 14/26 februarie, guvernatorul Transilvaniei și-a exprimat temerea într-o circulară în legătură cu revoluția din Țara Românească, îngrijorat că ‘aceste dezordini și principii periculoase, care se aseamănă cu cele așa-zisei mișcări a lui Horea, să nu pătrundă pe căi ascunse în patria noastră’. De altfel, frământarea țărănimii transilvănene și arestările ce au fost întreprinse de autorități au fost relevante în această privință, ca și zvonurile ce stăruitoare care circulau privind apropiata venire a slugerului Tudor pentru a ridica la luptă pe românii transilvani. ‘Toate circumstanțele arată că țărănimii române de aici – scria comitele Hunedoarei, Alexe Nopcsa – îi plac cele întâmplate în Țara Românească, iar în cazul când de acolo s-ar face o invazie la noi, ar fi dispusă cu siguranță să i se alăture’.
În paralel, slugerul Tudor, care se ferise, în general, să adopte o poziție ostilă Porții, a căutat să dezvolte contactele cu reprezentanții dunăreni ai puterii suzerane. Generalul austriac Schustekh, ca și aghiotantul lui Vladimirescu, confirmă intensa ‘corespondență’ dintre acesta și pașalele dunărene.
Refuzând să părăsească Bucureștii, de unde putea trata cu reprezentanții Porții de pe poziții mai puternice și vrând să evite o nouă tentativă de plecare a boierilor ori folosirea lor de Ipsilanti. Vladimirescu a ordonat ca membrii divanului să fie cu toții transferați în casa de la Belvedere a lui Dinicu Golescu. Slugerul Tudor a devenit în aceste împrejurări ‘domn poruncitor țării’, ‘slujindu-i boierii ca unui domn’, după cum nota cronicarul Dobrescu, indică lucrarea ‘Istoria românilor’ (vol. VII, Editura Enciclopedică, 2003).
În luna mai, Poarta a decis să treacă la acțiuni represive în Principate. Pașa de Brăila a început operațiunile sale spre Galați, îndreptându-se apoi spre Iași, iar în Țara Românească au pătruns oștile otomane din Silistra, Giurgiu și Vidin, ca și de la Ada-Kaleh, Lom și Rahova, comanda supremă fiind deținută de Hagi Ahmed Gheghen, locțiitorul (chehaia bei) seraskierului de Silistra. Înaintarea otomană a fost una lentă, datorită în parte și negocierilor ce se purtau atât cu slugerul Tudor, cât și cu fruntașul eterist bimbașa Sava.
În același timp, tensiunea dintre Vladimirescu și Ipsilanti s-a accentuat, cel dintâi căutând să impiedice atât instalarea eteriștilor în mănăstirile dinspre munți, cât și noile recrutări întreprinse de aceștia. Totuși, a fost menținut în continuare contactul dintre cei doi conducători.
Tudor Vladimirescu și-a dat seama că, angajând o luptă, singur, cu armatele de invazie, în regiunea Bucureștilor, nu ar fi avut niciodată câștig de cauză. Hotărârea de retragere a fost luată în contextul în care armata otomană se apropia din ce în ce mai mult de București, raportul de forțe fiind inegal, negocierile continuau, iar Vladimirescu voia să evite o ciocnire prematură.
În același timp, nu se putea bizui pe o cooperare cu oastea eteristă, un ajutor din partea Rusiei nu exista și nu dorea nici ruperea tratativelor cu Poarta, astfel încât Tudor Vladimirescu, după ce a eliberat pe boieri, cărora le-a dat și o gardă să îi însoțească spre hotarul Trnasilvaniei, când tunurile otomane se auzeau la Cățelu, în ziua de 15/27 mai, a ieșit cu ‘Adunarea norodului’ din București, îndreptându-se spre Oltenia, pe linia de comunicație București – Pitești – Râmnicu Vâlcea.
Sirsa foto: basilica.ro
