Președintele francez Emmanuel Macron a anunțat că Franța va recunoaște oficial statul Palestina în cadrul Adunării Generale a ONU din septembrie. Actul recunoașterii implică acceptarea suveranității palestiniene în granițele dinainte de 1967 (Cisiordania, Gaza și Ierusalimul de Est) și stabilirea relațiilor diplomatice oficiale.
Franța găzduiește în același timp cea mai numeroasă populație evreiască din Europa și cea mai mare comunitate musulmană din Vestul Europei, poziția țării dobândind astfel o greutate deosebită. The Economist notează că decizia transmite un mesaj important – există un cost diplomatic asociat războiului continuu. Pe de altă parte, publicația scrie că recunoașterea unui stat palestinian sprijină și obligativitatea soluției celor două state.
New York Times notează că Emmanuel Macron a estimat că a venit momentul să propună o viziune europeană distinctă de Casa Albă, în contextul în care Franţa are o relaţie tensionată cu Statele Unite din cauza divergenţelor în ceea ce priveşte războiul din Ucraina, a taxelor vamale americane şi a diverselor iniţiative ale liderului SUA. Preşedintele francez speră să inspire o altă putere nucleară de pe continent să recunoască statul Palestina.
Dar ce marchează cu adevărat decizia statului francez și cum se raportează România la acest demers? Analistul de politică externă Ștefan Popescu subliniază că este vorba despre o decizie prin care președintele francez își propune, în primul rând, „să pună presiune pe Israel”. În același timp, reprezintă un „instrument de relansare a dialogului Franței, a relațiilor Franței cu țările Sudului Global”:
„Decizia președintelui Emmanuel Macron de a recunoaște statul palestinian este una semnificativă, pentru că Franța este membru permanent al Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite și una dintre vocile care contează în tabăra occidentală. Prin urmare, această decizie are foarte mare greutate. Fără îndoială, este o decizie care va pune și mai mare presiune pe Israel pentru încetarea operațiunilor militare în Gaza. Acesta este principalul motiv al deciziei franceze și pentru a descuraja acele voci care doresc o anexare sau o includere a teritoriului Gazei în cadrul statului israelian, inclusiv anexarea coloniilor din Cisiordania.
De asemenea, decizia franceză se înscrie într-o mai veche poziție franceză, cunoscută încă din vremea generalului De Gaulle sub numele de politica arabă a Franței, care are în vedere o privilegiere a dialogului cu statele arabe, iar acum această politică capătă o semnificație suplimentară ca instrument de relansare a relațiilor Franței cu așa-numitul Sud Global. Sudul Global sunt acele țări din emisera sudică, în special, dar și China intră aici, care își propun o emancipare de lumea occidentală. Și sunt mai multe structuri, nu este un grup de state bine definit”.
Nu în ultimul rând, „aceste poziții trebuie văzute și în contextul în care Franța are o siemnificativă populație de sorginte arabo-musulmană, care este sensibilă la tot ce înseamnă Orientul Mijlociu”, mai explică Ștefan Popescu.
Potrivit analistului de politică externă, anunțul Franței ar fi urmat să vină încă din iunie, într-o conferință a adunării generale a Națiunilor Unite, însă a fost anulat pentru că momentul coincidea cu debutul operațiunilor militare israeliene asupra Iranului, scrie adevarul.ro.
În cazul României, analistul explică faptul că țara noastră trebuie să își mențină o poziție neutră, insistând pe de-o parte pe necesitatea ajutorului umanitar pentru populația palestiniană din Gaza și adoptând o poziție care să pună presiune pe Hamas.
„România a recunoscut în 1972 organizația pentru eliberare a Palestinei ca reprezentant unic și legitim al poporului palestinian. În martie 1974, această organizație și-a deschis o misiune diplomatică permanentă la București şi în 1988 a fost recunoscut statul Palestina. Deci, într-un fel, există o recunoaștere, dacă vreți, a statalității palestiniene în 1988, decizie pe care România astăzi a nuanțat-o, pentru că la toate discuțiile privitoare la Palestina, la recunoașterea acestei statalități, inclusiv decizia de admiterea Palestinei în UNESCO, Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință, Cultură, România a fost unul dintre statele care nu s-a exprimat, adică s-a obținut de la vot.
Deci, prin urmare, în România, în realitate, exista în 1988 o decizie care recunoaște statul Palestina, dar pe care România astăzi o nuanțează, desigur, afirmând în același timp susținerea proiectului pentru două state, pentru un stat israelian și un stat palestinian. Adică se menține pe linia tradițională de creare a unui stat palestinian, dar fără a mai avea o poziție vocală pe această temă.
Fără îndoială, având în vedere interesele față de Israel, România cred că trebuie să urmeze aceeași linie echilibrată, insistând totuși pe necesitatea ajutorului umanitar pentru populația palestiniană din Gaza, pentru permiterea convoaielor care să aducă populației mâncare, îngrijiri medicale, medicamente. Toate acestea cred că trebuie să fie susținute de România și, bineînțeles, continuând toate acțiunile necesare pentru eliberarea ostaticilor israelieni. Aceasta cred că este menținerea presiunii pe Hamas, un dialog exigent cu autoritatea palestiniană, astfel încât ostaticii israelieni să fie eliberați în integralitate”.
Decizia anunțată de șeful statului francez a declanșat un val de reacții la nivel internațional. Israelul și SUA au criticat anunțul, în timp ce Hamas, Arabia Saudită și Spania au salutat demersul, considerându-l un pas spre dreptate și stabilitate în Orientul Mijlociu. Din Israel, opinia exprimată a fost aceea că un viitor stat palestinian ar fi controlat de Hamas, iar din SUA au fost exprimate nemulțumiri privind faptul că anunțul ar putea afecta procesul de pace. Și premierul Italiei, Georgia Meloni, a susținut că decizia „ar putea fi contraproductivă”.
