Aliaţi tradiţionali ai Statelor Unite, statele bogate în petrol din Golful Persic şi-au asumat rolul de mediatori în conflicte cheie, valorificând relaţiile pe care le au, spun analiştii.
„Ca puteri medii, ele se află într-o poziţie unică, având legături strânse cu SUA, cărora le-au câştigat încrederea, menţinând însă, în acelaşi timp, relaţii cu adversarii lor din regiune şi din întreaga lume”, a afirmat Anna Jacobs de la Institutul pentru Statele Arabe din Golf din Washington.
Oman, care găzduieşte sâmbătă discuţii pe teme nucleare între SUA şi Iran, a menţinut întotdeauna relaţii bune cu vecinul său iranian, favorizând contactele discrete dintre Washington şi Teheran, care nu mai au relaţii diplomatice din 1979.
Sultanatul Omanului a fost prima ţară din Golf care a „intrat pe deplin în diplomaţia globală”, având deja rolul de intermediar în timpul negocierilor acordului nuclear în urmă cu mai bine de un deceniu, aminteşte Jean-Paul Ghoneim de la Institutul de Relaţii Internaţionale şi Strategice (IRIS).
„Apoi au fost emiratezii, qatarezii, iar acum există un nou jucător major, Arabia Saudită”, continuă acest specialist în Golf.
Qatarul este implicat de luni de zile în negocierile dintre Israel şi mişcarea islamistă palestiniană Hamas, al cărei birou politic îl găzduieşte, menite să pună capăt războiului din Fâşia Gaza. În trecut, Qatarul a servit ca mediator în relaţiile cu Iranul.
Emiratele Arabe Unite, la rândul lor, au transmis în martie scrisoarea trimisă de preşedintele american Donald Trump liderilor iranieni.
Fie că este vorba despre Iran sau Fâşia Gaza, statele din Golf, care găzduiesc mai multe baze americane, au tot interesul să faciliteze dialogul pentru a evita un război regional care le-ar putea ameninţa în mod direct interesele.
O escaladare a violenţelor în Orientul Mijlociu „le-ar ameninţa reputaţia de locuri sigure pentru a trăi, a lucra şi a face afaceri”, a declarat Kristian Coates Ulrichsen de la Institutul Baker al Universităţii Rice din SUA. „Iar în cazul Arabiei Saudite (…) ar pune în pericol mega-proiectele aflate în centrul dezvoltării Vision 2030”, ambiţiosul program de reformă susţinut de prinţul saudit moştenitor Mohammed bin Salman.
Pe lângă conflictele regionale, Qatarul a găzduit recent discuţii între guvernul congolez şi gruparea armată M23, în încercarea de a pune capăt conflictului din estul Republicii Democratice Congo (RDC), după ce i-a reunit la Doha pe preşedintele RDC, Felix Tshisekedi, şi pe cel al Rwandei, Paul Kagame.
Mica ţară producătoare de gaze, care a făcut din mediere unul din pilonii politicii sale externe, consacrat în Constituţia sa, a dezvoltat o „expertiză instituţională către care se îndreaptă tot mai mult actorii extraregionali”, subliniază Ulrichsen.
Mai surprinzător este rolul jucat de ţările din Golf într-un conflict esenţial pentru Occident, şi anume cel ucrainean, graţie neutralităţii lor declarate faţă de invazia rusă.
Qatarul a ajutat la repatrierea copiilor ucraineni transferaţi în Rusia, în timp ce Emiratele Arabe Unite au negociat mai multe schimburi de prizonieri între Kiev şi Moscova. Arabia Saudită, la rândul ei, a ieşit în evidenţă în ultimele săptămâni găzduind discuţii indirecte asupra conflictului sub conducerea SUA, precum şi primele discuţii ruso-americane după 2022.
„Faptul că un stat din Golf găzduieşte un dialog menit să pună capăt unui război major în Europa este o dovadă a ponderii geopolitice a regiunii într-o lume mult mai multipolară şi mai puţin centrată pe Occident”, remarcă Kristian Ulrichsen.
Cu toate acestea, James Dorsey de la Universitatea Naţională din Singapore consideră că rolul Riadului în aceste discuţii a fost unul limitat. Americanii şi ruşii pur şi simplu „aveau nevoie de un teren neutru pentru a se întâlni”, a estimat acest expert în Orientul Mijlociu. „Şi cred că le-au dat oferit asta saudiţilor pe un platou de argint”, a continuat el, subliniind „prestigiul” de a organiza o întâlnire atât de importantă în regat.
Dar atât pentru statele mici din Golf, cât şi pentru regatul saudit, medierea în conflictele internaţionale este un instrument important de putere soft, care le permite să se poziţioneze pe scena internaţională. Aceste ţări „nu vor să fie doar actori regionali”, consideră James Dorsey.
