Declaraţia premierului Ilie Bolojan privind nevoia urgentă de stocare a energiei readuce în prim-plan o infrastructură esenţială pentru tranziţia verde: hidrocentralele cu acumulare prin pompaj. Gabriel Păun, fondatorul Agent Green, susţine că această tehnologie reprezintă deja coloana vertebrală a stocării în Uniunea Europeană, acoperind 95% din capacităţile existente, şi consideră că România întârzie nejustificat să investească într-o soluţie matură, sigură şi rentabilă.
În interviul acordat News.ro, Gabriel Păun, recent onorat de ONU cu titlul de Champion of the Earth, specialist în ecologie şi fondatorul Agent Green, unul dintre cele mai active ONG-uri pentru protecţia mediului, analizează problema stocării energiei ca decizie strategică de ţară, rolul hidrocentralelor cu acumulare prin pompaj şi condiţiile în care acestea pot fi compatibile atât cu obiectivele energetice, cât şi cu cele ce ţin de protecţia mediului.
Cum poate România să atingă un echilibru între securitatea energetică şi tranziţia verde, fără să sacrifice stabilitatea economică sau accesibilitatea pentru consumatori, dar şi fără impact ireparabil şi major asupra mediului?
Din păcate, neglijenţele din trecut au degradat deja natura şi cele mai multe răni nu mai sunt vindecabile. Fragmentarea şi degradarea habitatelor este aproape completă. Pe hârtie, parcurile naţionale acoperă 1% din teritoriul ţării, iar siturile Natura 2000 ar fi 23%, dar în realitate sunt şi acestea sub asediu, deşi ar trebui să lucrăm intensiv la restaurarea naturii acum că avem şi directivă europeană nouă pentru asta. Aşadar, echilibrul între securitatea energetică şi tranziţia verde trebuie obţinut cu maximă grijă pentru a proteja ce a mai rămas pentru natură. În caz contrar, vom înfrunta un colaps iremediabil. Asta presupune să folosim o gândire critică şi să regândim mixul energetic naţional conform tehnologiilor cele mai eficiente şi mai curate disponibile.
Vorbind din exemplul personal, am îmbrăţişat tehnologia de acum 8 ani de zile, fără să mai fi plătit vreun leu pe energie, şi îmi doresc ca majoritatea gospodăriilor să aibă acces măcar la ce am eu. Nu ard gaz sau alt combustibil fosil, deci nu risc să explodeze nimic. Sunt 100% electric la toate capitolele: încălzirea spaţiului, apă, spălat, gătit şi tot ce mai consumă un om pe acasă. Chiar şi la transport, pentru că îmi încarc maşina din propria energie. Am instalat acum 8 ani o pompă de căldură şi încălzire în pardoseală. Nu a necesitat nicio inspecţie sau verificare de atunci, deci am salvat o grămadă de bani chiar şi cu asta. Pe acoperiş şi pe faţade am o putere instalată de 13,5 kW de la vânt şi soare, iar din preaplinul camerei de liniştire a apei de izvor de unde îmi vine apa potabilă mai scot 1 kW. Produc astfel peste 15 MW în fiecare an din care consum 6 MW, restul energiei fiind vândut.
Iată deci că există deja tehnologie să avem securitate energetică şi să fim verzi chiar şi acasă. Iar la scara naţională cu atât mai mult.
În Strategia Energetică a României, stocarea hidroelectrică cu acumulare prin pompaj este menţionată printre soluţiile prioritare. Cum este evaluată fezabilitatea acestor proiecte comparativ cu tehnologiile electrochimice emergente de către societatea civilă?
95% din energia stocată în UE se face deja prin centrale hidro cu acumulare prin pompaj (nr. – C.H.E.A.P.), deci nu văd niciun motiv să nu le îmbrăţişăm de urgenţă. Doar că trebuie să avem grijă să nu se suprapună cu arii naturale protejate şi, în general, impactul asupra mediului să fie cel mai mic posibil, iar pentru deranjul făcut să se realizeze proiecte de compensaţie pentru natură, căci avem mari datorii la ea. Bateriile cu metale grele sunt clar soluţii la scară mică, pentru consumatori casnici ca mine, şi de tranziţie, până când bateriile pe sodiu-ion vor deveni comerciale. Cred că mulţi consumatori casnici, dar şi industria auto le vor îmbrăţişa, căci oferă mai multă energie la o greutate de patru ori mai mică, iar temperatura prea joasă sau ridicată nu mai este o problemă. În plus, se încarcă de 10-20 de ori mai repede. Dar, când vorbim de stocare pe scară largă, de mare capacitate, nu văd acum altă soluţie la îndemână decât C.H.E.A.P.
Cum credeţi că proiectele de tip C.H.E.A.P. ar putea deveni exemple de bună practică, nu doar pentru performanţă tehnică, ci şi pentru responsabilitate socială şi ecologică?
Această tehnologie pur şi simplu nu are competiţie. Combustibilii fosili nu intră în calcul, căci este timpul să le mulţumim pentru progresul tehnologic, care nu ar fi fost posibil fără ei, dar trebuie să ne luăm urgent rămas bun de la ei, întrucât arderea lor a ridicat nivelul de CO2 din atmosferă la un procent pe care umanitatea nu l-a cunoscut încă şi operăm deja dincolo de un spaţiu sigur pentru întreaga civilizaţie. Problema nu este că se epuizează, ci că fac Planeta neviabilă înainte să îi ardem pe toţi.
Discutăm aşadar despre energia nucleară, care are şi ea problema combustibililor care se vor epuiza în următorul secol în ritmul actual. Dar chiar şi reactoarele nucleare, pe care ne bazăm mai ales noaptea, când avem deficit de energie, pălesc în faţa hidrocentralelor cu acumulare prin pompaj. Reactoarele nucleare sunt extrem de scumpe, de la proiectare până la scoaterea din funcţiune. Retehnologizarea, obligatorie după câteva decenii, costă iarăşi enorm, iar soluţiile pentru deşeurile nucleare pur şi simplu nu există. Riscul unor accidente nu este neglijabil.
La C.H.E.A.P., aceste riscuri şi limitări dispar, iar combustibilul, adică apa, rămâne la un volum constant pe Planetă. Practic C.H.E.A.P. oferă cea mai ieftină şi mai sigură energie atunci când nu avem soare şi vânt suficient. Sunt mirat că România bate pasul pe loc la acest capitol. Situaţia actuală nu are nicio logică. Hai să facem un calcul. România investeşte acum 2,3 miliarde de euro doar pentru retehnologizarea reactorului 1 de la Cernavodă, care are o putere instalată de 700 MW. Aceeaşi putere instalată pe tehnologia C.H.E.A.P. costă doar jumătate. Doar că durata de utilizare a C.H.E.A.P. este de 4 ori mai lungă decât a unui reactor nuclear. Din punctul meu de vedere, a investi în C.H.E.A.P. este cel mai rentabil pentru România.
Aici, pe Pământ, trebuie să trecem noaptea oriunde pe Planetă. Şi pentru asta cred că avem nevoie de apă, când soarele şi vântul se ascund. Cu 10-15 centrale hidroenergetice prin pompare, realizate în rezervoare superioare noi asociate unor lacuri de acumulare deja existente, cred că rezolvăm problema.
Ce elemente ar trebui să bifeze un proiect de tip C.H.E.A.P. pentru a fi considerat un „compromis” rezonabil şi pentru ecologişti?
Hidroenergia cu acumulare prin pompaj este coloana vertebrală a tranziţiei energetice, pentru că este singura tehnologie matură de stocare de energie la scară mare şi durată lungă (8–100 ore), cu o durată de viaţă a instalaţiei de 100 de ani. Dar impactul ecologic trebuie gândit corect. Intrând mai adânc în pantofii mei de ecolog, cred că C.H.E.A.P. trebuie proiectat pe criterii de compatibilitate ecologică, eficienţă tehnică, fezabilitate socio-economică şi rezilienţă climatică.
Alegerea amplasamentului mi se pare poate cel mai critic aspect şi consider că este important să evite total râurile naturale nebarate, ba chiar, la modul ideal, să fie off-river, adică să folosească două bazine artificiale sau un bazin existent. Apoi, să folosească infrastructura existentă – vechi baraje, cariere, mine, lacuri de acumulare deja construite pentru irigaţii sau hidrocentrale vechi. Astfel, nu sacrifici habitate noi. Să evite arii protejate (situri Natura 2000, parcuri naţionale, coridoare ecologice, zone de reproducere pentru peşti) şi să minimizeze pierderea terenului – proiectele moderne folosesc suprafeţe relativ mici pentru rezervoare, cu diguri din materiale locale şi fără defrişări majore. Important ar fi şi să funcţioneze într-un sistem închis, adică apa să nu fie preluată dintr-un râu curgător, ci să circule între două rezervoare. Asta elimină impactul asupra debitului natural şi faunei acvatice. Sigur, ar fi mai multe aspecte legate şi de implicarea comunităţilor locale, transparenţă decizională, beneficii locale, dar şi de rezistenţă climatică şi monitorizare ecologică permanentă, dar care merită discutate personalizat.
Pentru că sunt un optimist incurabil, vreau să punctez câteva puncte tari ale unui proiect de acest tip: răspunde unei nevoi reale de stocare a energiei regenerabile, echilibrare a reţelei şi reducere a dependenţei de combustibili fosili şi nucleari, este o tehnologie matură şi sigură, cu randamente de peste 75% şi durată de viaţă lungă, care se şi bucură de un cadru european favorabil, susţinut de obiectivele Green Deal şi fondurile europene pentru stocare.
