Pentru a reuşi să obţină o vizită la Casa Albă, preşedintele Nicuşor Dan trebuie să pună ceva pe masă în discuţiile cu Administraţia Trump, care nu ascunde deloc că este una tranzacţională, afirmă Iulia Joja, profesor la Georgetown University, din Washington, într-un interviu acordat News.ro. În acest moment, România este foarte mult rămasă în urmă în relaţiile cu partenerii şi nu se vede voinţa politică de a se recupera aceste decalaje enorme, spune interlocutoarea.
Înainte să pretindă sprijin şi protecţie din partea aliaţilor, fie că vorbim de SUA, NATO sau marile capitale europene, România trebuie să livreze, lucru pe care nu-l face. Atât democraţii, cât şi republicanii americani au transmis clar, instituţional, că aşteaptă ca Bucureştiul să se comporte precum Polonia, care este un pilon puternic, s-a consolidat şi exportă securitate regională. Nu e cazul României, care e foarte mult rămasă în urmă.
Pentru început, ar trebui ca sumele alocate Armatei să crească, să se introducă serviciul militar voluntar – care în continuare e la stadiul de vorbe – să se facă ordine pe plan intern şi să fie crescute capacitatea de luptă şi de pregătire militară.
Există un contrast între viteza cu care şefii de state şi de guverne din Polonia, Germania, Franţa, Marea Britanie şi alte ţări au fost primiţi la Casa Albă şi situaţia României. Acest contrast e dat de faptul că România nu demonstrează capacitate de descurajare a agresiunii ruseşti atât pe plan intern, cât şi regional, spune Iulia Joja.
În ceea ce priveşte ultimele acţiuni ale Administraţiei Trump, China nu va risca o reacţie care să irite SUA înaintea întâlnirii Trump – Xi din aprilie. E posibil ca SUA să încerce să scoată China din ţările sud-americane în care a intrat, dar e dificil să o înlocuiască pentru că ar trebui făcute investiţii enorme, iar companiile americane nu sunt neapărat dispuse să asculte ordinele lui Trump în acest sens. Militar şi politic, se pot exercita presiuni, pe când economic e mai dificil.
Pe de altă parte, dacă va decide să atace Groenlanda, Trump nu se va împiedica de aprobarea Parlamentului, mai ales că există precedente ale altor preşedinţi americani care au decis acţiuni internaţionale fără acordul Legislativului. În acelaşi timp, Europa e dependentă de SUA şi n-ar avea capacitatea de a riposta nici militar, nici în alt fel.
Întregul interviu acordat pentru News.ro de Iulia Joja, expertă în studii de securitate care predă la Universitatea Georgetown, îl puteţi citi mai jos:
„Europa este dependentă strategic de Statele Unite. Dacă întoarcem perspectiva, fie că vorbim de intervenţii în America Latină, în Orientul Mijlociu, în Asia, în Europa, nu există niciun stat – poate, eventual, China – care să riposteze militar la o acţiune militară a Statelor Unite! Iar Europa nu are această capacitate“
Matei Udrea: Bună ziua, doamna Iulia Joja. Profit de calitatea dumneavoastră de persoană care aveţi printre temele principale de studiu China şi aş dori să discutăm un pic despre ce s-a întâmplat în ultimele săptămâni între Statele Unite şi Venezuela. Principala mare putere care pare păgubită în extragerea lui Maduro de la Caracas pare să fie cea chineză. Cum trebuie să ne aşteptăm să acţioneze Beijingul după evenimentele din ultimele zile?
Iulia Joja: Bună ziua. Sunt mai multe puteri păgubite în mod direct sau indirect în aceste evenimente între Statele Unite şi Venezuela, printre care şi China, dar şi Rusia, Iran şi Cuba. În ceea ce priveşte China, am văzut, de fapt, reacţii asemănătoare ale conducerii de la Beijing cu cele de la Teheran şi cu cele de la Moscova, deloc surprinzător, de condamnare a acţiunilor Statelor Unite în Venezuela, de considerare acestora a drept ilegale. Şi cam atât.
Matei Udrea: Ne putem aştepta şi la răspunsuri de alt tip, ştiut fiind faptul că Beijingul preferă un tip de acţiune indirectă? Asta spre deosebire de Trump, care iese, scrie pe reţelele de socializare, ameninţă în conferinţele de presă, trimite trupe. Chinezii acţionează mai mult în culise, dacă putem spune aşa.
Iulia Joja: Venezuela are un împrumut foarte mare din partea Chinei. E aceeaşi formulă ca în multe alte state din jurul lumii. Şi China are investiţii importante acolo. Deci, într-adevăr, va trebui să vedem modul în care este organizată şi de către cine este preluată conducerea atât politic, cât şi responsabilitatea fiscală care vine cu aceasta. În funcţie de asta, cred că vom vedea cum vor reacţiona chinezii. Aceştia au nevoie de o conducere cel puţin formală din Venezuela – în acest moment, interimatul fiind asigurat de vicepreşedinte, de doamna Rodriguez – care să poată semna din punct de vedere fiscal şi să poată continua această relaţie legală şi fiscală cu China. Iar acest aspect s-a rezolvat destul de rapid. Acum, China este într-o situaţie de aşteptare, ca de altfel tot restul lumii. Aşteaptă să vadă cum se va concretiza şi se va coagula dinamica de putere în Caracas pentru a vedea modul în care este asigurat acest împrumut, este asigurat consumul şi comerţul de energie, în mod special petrol, şi aşa mai departe. Dincolo de asta, dacă ne uităm la situaţia de ansamblu, ar trebui să amintim că în aprilie are loc o întâlnire foarte importantă între Xi Jinping şi Donald Trump. Nu cred că, în acest moment, China este într-o poziţie care să dorească să irite prea mult Washingtonul, în condiţiile în care are tot interesul să aibă o întâlnire pozitivă unde să obţină un deal, o înţelegere economică cât mai bună, cât mai favorabilă Chinei în relaţia dificilă cu Statele Unite, şi având în vedere şi priorităţile strategice ale Chinei. Prioritatea strategică a Chinei nu este America Latină, din care face parte Venezuela, ci este Asia-Pacific, Marea Chinei şi mai ales Taiwanul. Deci, mizele Bijingului în acest moment sunt cu totul altele decât Venezuela şi de aceea nu mă aştept să ca Bejingul să manifeste foarte multă rezistenţă şi foarte multă opoziţie în raport cu acţiunile Statelor Unite în Venezuela.
„Aşa cum este şi cazul Venezuelei, unele state sud-americane au intrat într-o situaţie de împrumut, de dependenţă economică şi fiscală importantă în raport cu Bejingul. Iar acest lucru nu poate fi compensat de către Statele Unite“
Matei Udrea: Ne putem aştepta în anii care urmează ca americanii să încerce să scoată China şi din celelalte ţări din America Latină? Ştim că în ultimele decenii chinezii s-au instalat solid acolo, au concesionat porturi, multe zăcăminte de metale rare de care Trump s-a arătat interest, dar nu numai. China şi-a asigurat inclusiv mari suprafeţe de pământ şi diverse recolte. Dacă ne gândim la Brazilia, de exemplu, a concesionat recolte de soia şi alte produse alimentare de acolo. Trump a transmis un mesaj că „aceasta este emisfera noastră“. Pe de altă parte, chinezii au investit foarte mult în ultimele decenii ca să reuşească, încet-încet, să intre şi să acapereze anumite resurse din America Latină.
Iulia Joja: Aşa este! China a investit foarte mult din punct de vedere economic şi strategic în America Latină, o regiune pe care până recent Statele Unite au neglijat-o într-o mare măsură. Şi aici vedem această schimbare semnificativ strategică din partea Washingtonului, cu un ton de agresivitate. Şi aveţi dreptate că Beijingul are investiţii strategice în minerale rare, infrastructură critică, agricultură şi aşa mai departe. Însă, pe de altă parte, aşa cum este cazul Venezuelei, aceste state au intrat într-o situaţie de împrumut, de dependenţă economică şi fiscală importantă în raport cu Bejingul. Iar acest lucru nu poate fi compensat de către Statele Unite. Nu cred că Statele Unite doresc să înlocuiască China în ceea ce priveşte împrumuturile şi, deci, să reducă această dependenţă strategică. Iar în ceea ce priveşte minerale rare, porturi şi aşa mai departe, s-ar putea să vedem o încercare a Statelor Unite să înlocuiască China, să împingă China măcar parţial în afară. Însă ceea ce trebuie să avem aici în vedere este relaţia dintre puterea politică din Statele Unite de aici, de la Washington, pe de o parte, şi companiile americane, domeniul privat comercial, pe de altă parte. Tradiţional, aceasta nu este o relaţie extrem de apropiată, în care companiile sunt deţinute în mare parte de stat, aşa cum vedem, de exemplu, modelul Franţei, în care preşedintele, şeful politic, poate să promoveze interesele economice în mod mult mai direct şi mai vădit decât poate să o facă preşedintele Statelor Unite. Şi atunci vă dau exemplul cel mai la îndemână, al Venezuelei. Aproximările experţilor în domeniul energiei arată că pentru a aduce online, cum spun americanii, pentru a relansa la capacitate maximă producţia şi exportul de petrol din Venezuela, nu numai că este nevoie de câţiva ani buni, dar este nevoie şi de investiţii de aproximativ 100 de miliarde (de dolari – n. red.). Aceste investiţii ar trebui să fie făcute de companii, nu pot fi făcute de către statul american. Şi atunci în această săptămână, aici, la Washington, l-am auzit pe preşedintele Statelor Unite vorbind despre faptul că, eventual, contribuabilii americani ar putea să preia o parte din aceste din acest aport financiar. Însă nu cred că acest lucru va fi sustenabil şi va fi dorit atât de către Congres, cât şi de companii. Exemplul Venezuelei ne arată că pe de o parte avem puterea militară şi politică extraordinară a Washingtonului, pe de altă parte, aceasta trebuie să vină mână în mână cu investiţii enorme pentru a putea împinge China în afara Venezuelei sau a altor state. Iar acest lucru este mult, mult mai dificil.
Matei Udrea: Putem spune că există o coerenţă în acţiunile Administraţiei Trump faţă de Iran, China, Venezuela, Rusia? Sau asistăm, pur şi simplu, la nişte mişcări haotice în momentul ăsta?
Iulia Joja: Eu m-aş concentra aici în special pe America Latină. Ştiu că foarte mulţi analişti din România şi întreg spaţiul internaţional au legat acţiunile Statelor Unite în Venezuela de această perspectivă a competiţiei între marile puteri. Dar dacă mă uit la Strategia de Securitate a Statelor Unite adoptată recent aici, la Washington, şi dacă mă uit la afirmaţiile liderilor din această administraţie, fie că vorbim de preşedinte, fie că vorbim de alte nume importante din cadrul administraţiei de aici, de la Washington, intenţia acţiunilor din Venezuela, dar şi intenţia exprimată deja în raport cu alte state – Columbia, Mexic, Cuba ar fi unele dintre acestea menţionate chiar de către preşedinte în ultimele zile – nu sunt în raport cu combaterea influenţei Chinei, Rusiei, Iranului şi aşa mai departe! Sunt definite în raport cu interesul naţional al Statelor Unite, aşa cum este el definit de către executivul american sub egida America First. Faptul că aceste state, precum Venezuela, dar şi altele din America Latină, sunt partenere apropiate ale Rusiei, Chinei, Iranului şi nu numai, nu combaterea acestora a fost numită nici în strategia naţională, nici în afirmaţiile liderilor de aici, de la Washington, drept intenţie principală, ci interesul naţional sub egida America First, în contextul reafirmării sferei de influenţă la care v-aţi referit şi dumneavoastră în raport cu Emisfera Vestică, în special America Latină. Efectele asupra Chinei, Rusiei, Iranului şi nummai sunt, dacă doriţi, efecte secundare ale acţiunilor menite să urmărească interesul naţional, atât strategic, cât şi comercial, al Statelor Unite.
„Avem o istorie a unor intervenţii americane care nu au solicitat în prealabil aprobarea Congresului fără să aibă vreo consecinţă legală la nivel internaţional, dar şi la nivel naţional. Deci, dacă este legal sau nu, este o dispută între experţi şi profesori, însă nu are consecinţe reale asupra faptului, dacă acesta ar avea loc“
Matei Udrea: Să vorbim un pic şi despre modul în care se raportează Trump, mai ales în ultima perioadă, la Europa. Avem motive să ne aşteptăm şi la un atac asupra Groenlandei, după declaraţiile şi poziţionările din ultima vreme? Chiar acum câteva zile au apărut nişte declaraţii ale unui parlamentar democrat, Ted Lieu, care a spus că, dacă este atacată Groenlanda fără autorizaţia Congresului, este vorba de ordine ilegale. Pare că în interiorul structurilor de putere ale Statelor Unite se acutizează nişte tensiuni pe această temă.
Iulia Joja: Mă uitam la declaraţiile unui senator republican, senatorul din North Carolina. Referindu-se în mod direct la soţia lui Steven Miller – acesta din urmă nu mai face parte din guvern – soţie care a postat harta faimoasă a Groenlandei cu steagul Americii. Şi republicanul din Senat spunea că nu se poate concretiza anexarea Groenlandei fără acordul legislativului american. Şi că legislativul american, inclusiv el însuşi, este împotriva acestui lucru, punând pe masă ca argument principal faptul că Groenlanda este parte din NATO, referindu-se în mod indirect la afirmaţiile premierului Danemarcei în raport cu existenţa NATO. S-ar periclita existenţa alianţei, spunea republicanul, în momentul în care ar avea loc un atac din partea Statelor Unite împotriva Groenlandei. Şi spunea el că atunci Steve Miller greşeşte spunând că aceasta este poziţia guvernului! Este, de fapt, poziţia preşedintelui, nu a guvernului, pentru că guvernul este format în, formula politică americană, din legislativ şi executiv. Deci există, cu alte cuvinte, o rezistenţă semnificativă bipartizană în legislativul american împotriva unei agresiuni militare a Statelor Unite în raport cu Groenlanda şi cu Regatul Danemarcei.
Matei Udrea: Dar în momentul acesta pare o dispută dacă este sau nu legal ca preşedintele să dea ordin armatei să ocupe Groenlanda fără acordul legislativului. Ne putem aştepta, totuşi, ca Trump, în stilul său impetuos, să ordone armatei să ocupe Groenlanda fără să mai anunţe pe nimeni şi fără să mai întrebe pe nimeni?
Iulia Joja: Are loc o discuţie inclusiv cu experţi în Dreptul naţional şi internaţional în raport cu intervenţia Statelor Unite în Venezuela şi, prin extensie, şi în Groenlanda. Realitatea este că avem o istorie a unor intervenţii americane care nu au solicitat în prealabil aprobarea Congresului, fără să aibă vreo consecinţă legală la nivel internaţional, dar şi la nivel naţional. Deci, dacă este legal sau nu, este o dispută între experţi şi profesori, însă nu are consecinţe reale asupra faptului, dacă acesta ar avea loc.
Matei Udrea: Credeţi că Trump va recurge, până la urmă, la un astfel de ordin?
Iulia Joja: Cred că e foarte dificil, nu pot să citesc intenţiile preşedintelui Statelor Unite. Este o variantă care nu a fost exclusă de către diferiţi reprezentanţi ai acestei administraţii. Dar uitaţi-vă un pic la situaţia în care ne aflăm noi, analiştii de aici, de la Washington şi, prin extensie, şi dumneavoastră. Pe parcursul ultimei săptămâni, în contextul Venezuelei, am auzit din partea preşedintelui şi din partea executivului per ansamblu, lansarea ideii că Statele Unite ar putea să intervină sau că nu exclud o intervenţie în raport cu – doar pe parcursul ultimei săptămâni! – Columbia, Cuba, Mexic, Iran şi Groenlanda!
Matei Udrea: Pare un fel de hărţuială a unui copil mai puternic faţă de alţi copii mai mici din şcoală. Mai au şanse de redresare relaţiile Europei cu Statele Unite? Sau au intrat pe o pantă ireversibilă?
Iulia Joja: Haideţi să ne uităm un pic din punctul de vedere al Europei! Europa este dependentă strategic de Statele Unite. Dacă întoarcem perspectiva, fie că vorbim de oricare din aceste intervenţii în America Latina, în Orientul Mijlociu, în Asia, în Europa, nu există niciun stat – poate, eventual, China – care să riposteze militar la o acţiune militară a Statelor Unite! Iar Europa nu are această capacitate. Pe lângă această problemă, din nou, Europa este dependentă strategic de Statele Unite dintr-o multitudine de puncte de vedere. Că vorbim de arme nucleare şi de umbrela nucleară, că vorbim de echipamente militare şi capacitatea, în cazul celor mai sofisticate tehnologic, să fie oprite din funcţionare de către Statele Unite, că vorbim de dependenţa Europei de intelligence-ul american în Ucraina şi nu numai, că vorbim de capacitatea până la urmă şi de producţie. Europa este într-o situaţie în care este în război amplu de câţiva ani şi nu şi-a crescut capacitatea de producţie suficient încât să poată să livreze Ucrainei echipamentele necesare pentru a ţine ruşii departe de inima Europei. Depinde de Statele Unite! Şi acestea sunt doar câteva din dependenţele strategice în plan militar. Nu mai vorbim de relaţia economică şi nu numai! Şi atunci, Europa are foarte puţine cărţi de pus pe masă şi este limitată în capacitatea de decizie şi de a-şi afirma un rol ca actor geopolitic de propria funcţionalitate. Avem drept de veto în rândul a 27 de state membre în ceea ce priveşte politica externă şi de apărare a Uniunii Europene! Până recent nu aveam un buget de apărare a Uniunii Europene extins asupra statelor membre. Suntem în situaţia în care ne lovim de veto-ul unei ţări sau al alteia în raport cu interesul vital al Europei în chestiuni imediate, cum ar fi Ucraina sau pachete de sancţiuni în raport cu Rusia. Deci, pentru a putea vedea cum se poate restructura şi reforma relaţia transatlantică din punctul de vedere al interesului european, cred că ar fi momentul, dacă nu chiar ceasul al 12-lea, ca Europa să-şi facă un pic de ordine şi de reformă la ea acasă şi să se gândească ce îşi doreşte, de fapt, de la ea însăşi, care este rolul pe care îl vede pentru ea însăşi şi pentru propria supravieţuire în raport cu celelalte puteri, în special cu Statele Unite.
„În momentul în care România o să transmită în raport cu aliaţii cei mai importanţi – Statele Unite, Germania, Franţa, Marea Britanie, Polonia, Italia – că poate să demonstreze un nivel şi o motivaţie avansată de descurajare şi de combatere a agresiunii ruseşti în raport cu ea însăşi şi în raport cu regiunea, atunci putem să discutăm dacă ar trebui să ne bazăm mai mult pe unii sau pe alţii!“
Matei Udrea: În acest context radical schimbat, mai are vreun rost ca România să se agaţe de parteneriatul strategic cu SUA?
Iulia Joja: Nu ştiu dacă e vorba de agăţare… România a avut pe parcursul ultimelor decenii această formulă de… Eu o numesc „Sfânta Treime a gândirii strategice din România“, adică parteneriatul strategic cu Statele Unite drept aşa-zise garanţii de securitate, NATO şi Uniunea Europeană. Am văzut în cea mai recentă strategie de apărare a României adoptată de preşedintele Dan că această „Sfântă Treime“ a fost reorganizată în raport cu evenimentele din relaţiile transatlantice în ceea ce priveşte ordinea şi raportul pe care îl are România cu NATO, cu Statele Unite şi cu Uniunea Europeană. Deci, din punctul de vedere al României, important este să se întoarcă la punctul zero şi să îşi crească nivelul de pregătire, de apărare şi de descurajare în raport cu Rusia – ameninţarea principală la adresa României – suficient încât să descurajeze un atac al Rusiei împotriva României şi, prin extindere, a Republicii Moldova şi apropierea Rusiei de linia teritorială a României, dacă ne uităm la contextul Odessa. În raport cu aceste priorităţi, din nou, România mai întâi trebuie să-şi facă ordine acasă şi trebuie să-şi crească motivaţia, intenţia şi acţiunile în raport cu creşterea nivelului de pregătire şi de apărare. Vă dau un exemplu şi în raport cu relaţia strategică cu Statele Unite. Luna trecută a avut loc Adunarea Parlamentară NATO şi au venit diferiţi membri de Parlament din statele membre NATO din Europa aici, la Washington. Polonezii, nemţii şi alţii se aşezau la masă cu noi, să spunem aşa, partea americană, şi mai întâi menţionau ce prestează. După care discutau despre ce aşteptări pot avea din partea Statelor Unite. Statele Unite nu şi-au retras trupe din Polonia, pentru că Polonia a investit, aşa cum spun ei când se aşează aici la masă, 50 de miliarde în echipamente militare americane, pentru că Armata poloneză şi programul polonez de voluntariat în armată sunt extrem de robuste şi de bine dezvoltate. Polonia are un buget militar de peste 4% de la începutul războiului, din 2022 încoace, şi asigură securitatea. Nu numai cea naţională, dar şi în raport cu regiunea. E o aşteptare bipartizană a Statelor Unite în raport cu România, dar şi cu Polonia, cele mai importante două state de pe flancul estic. România are foarte mult de recuperat! În momentul în care o să transmită în raport cu aliaţii cei mai importanţi – Statele Unite, dar şi Germania, Franţa, Marea Britanie, Polonia, Italia şi aşa mai departe – că poate să demonstreze un nivel avansat şi o motivaţie avansată de descurajare şi de combatere a agresiunii ruseşti în raport cu ea însăşi şi în raport cu regiunea, la un nivel comparabil cu cel al Poloniei şi al altor state de pe flancul estic, cum ar fi ţările baltice, atunci putem să discutăm dacă ar trebui să ne bazăm mai mult pe unii sau pe alţii! În primul rând, România trebuie să se descurce singură, după care poate să se aştepte de la parteneri şi de la aliaţi să o ajute în momente de criză.
Matei Udrea: Având în vedere priorităţile care au apărut în ultimele luni şi modul în care, într-adevăr, Administraţia Trump a făcut ceea ce a spus, şi-a mutat atenţia de pe Europa aproape total către alte regiuni ale globului, ce s-ar mai putea discuta acum între Trump şi Nicuşor Dan, la o eventuală vizită a preşedintelui României la Washington? Ar mai fi ceva de discutat? Mă refer la lucruri care să fie de interes şi pentru preşedintele american.
Iulia Joja: Exact exact! Pentru ca România să-şi asigure o vizită în primul rând la Casa Albă şi după aceea o vizită de succes, trebuie să pună ceva pe masă! Asta este chestiunea! Am văzut preşedintele polonez cât de rapid a fost primit şi că a avut o vizită de succes! Şi cancelarul Germaniei, şi preşedintele Franţei şi aşa mai departe trebuie să aibă ce să pună pe masă! Deci aşa trebuie să ne gândim la pregătirea unei eventuale vizite a preşedintelui României aici, la Casa Albă. În acest moment, România are nişte aşteptări foarte înalte de la aliaţi şi de la parteneri, dar, din nou, în comparaţie cu alte ţări – şi nu mă refer numai la cele mai puternice, mă refer şi la cele mai mici, cum ar fi ţările baltice şi aşa mai departe – nu prea oferă lucruri! Nu oferă suficient de multe lucruri. Şi atunci, într-un context în care executivul american nu se ascunde de faptul că este tranzacţional, România, pentru a pregăti o vizită de succes, trebuie să se gândească ce are de oferit Statelor Unite. Dar, dacă ne uităm la situaţia de ansamblu, n-aş spune că Statele Unite şi-au îndepărtat atenţia de Europa. Statele Unite în continuare sunt prezente militar, inclusiv în România. Avem în continuare scutul anti-rachetă – probabil cel mai scump asemenea sistem din lume – care este plătit în totalitate de Statele Unite, nu de NATO. Şi noi suntem dependenţi de acest lucru. Deci, Statele Unite sunt prezente cu scutul antirachetă, cu umbrela nucleară, cu o prezenţă militară în continuare crescută – chiar dacă au existat retrageri parţiale – şi cu aşteptări foarte mari şi explicite ca europenii să contribuie, de exemplu, 5% la apărare. România nu este foarte aproape de acest lucru, deci poate primul pas pe care ar fi trebuit să-l facă era să crească bugetul de apărare şi să crească nivelul de pregătire a Armatei României, să pună pe picioare în mod serios programul de voluntariat în Armata română – care nici acum nu funcţionează, după cum bine ştim – şi să dedice o parte semnificativă a bugetului de apărare pentru echipamente, indiferent că ele sunt americane, că sunt coreene, că sunt europene şi aşa mai departe.
Matei Udrea: Cum se vede de la Washington ceea ce se întâmplă în România? Nu există capacitatea administrativă sau nu există interesul din partea puterii politice de a deveni relevantă, aşa cum aţi explicat dumneavoastră în răspunsul anterior?
Iulia Joja: Eu nu ştiu, nu pot să vorbesc în numele altora, dar văd per ansamblu că România are resursele necesare, că vorbim de resurse umane sau că vorbim de resurse administrative, naturale sau de care doriţi dumneavoastră, pentru a presta. Este al 7-lea cel mai mare stat (din UE – n. red.) şi, din multe puncte de vedere, România este extrem de competitivă! Ceea ce văd eu este că lipseşte, cum spuneaţi şi dumneavoastră într-o parte din întrebare, că lipseşte interesul şi motivaţia politică fie în raport cu creşterea nivelului de pregătire, fie în raport cu creşterea bugetului de apărare, cu ajutorul pentru Ucraina. Polonia, de exemplu, se poate lăuda nu numai cu ceea ce face la nivel naţional, dar cu cât de mult ajută la securitatea regională! E o aşteptare bipartizană a Statelor Unite, atât din partea democraţilor – şi formulată ca atare la nivel instituţional – cât şi din partea republicanilor. Capacitatea şi resursele, inclusiv resursele umane din România, există. Nu acolo este problema! Românii au nişte capacităţi incredibile şi în multe domenii le şi demonstrează. Problema este voinţa politică a conducerii politice.
Matei Udrea: Vă mulţumesc foarte mult pentru amabilitate.
Iulia Joja: Eu mulţumesc tare mult pentru invitaţie şi să ne auzim cu bine!
