Actriţa norvegiană Lea Myren, 24 de ani, a fost prezentă la Festivalul Internaţional de Film Transilvania (TIFF) de la Cluj-Napoca, unde şi-a prezentat primul film, „Sora cea urâtă/ The Ugly Stepsister” – un „body-horror intens şi necruţător”. Ea a discutat, într-un interviu pentru News.ro, despre standardele de frumuseţe, despre cum vede presiunea pusă de reţelele de socializare asupra fetelor dar şi despre prejudecăţile şi discriminarea actriţelor la Hollywood care recurg la operaţii estetice pentru a se încadra în roluri. A dezvăluit cum şi-a creat acest personaj. Visul ei este acela de a spune în continuare „poveşti importante” şi a face activism prin filme.
„Sora cea urâtă/ The Ugly Stepsister”, regizat de Emilie Blichfeldt, intră vineri pe ecrane, distribuit de CAY Films. Filmul se lansează în România cu o campanie de conştientizare legată de temele sale principale care se regăsesc în societate, unde standardele de frumuseţe impuse de industriile de beauty sunt din ce în ce mai departe de o medie general posibilă. În acest context, tot mai mulţi oameni se confruntă cu imposibilitatea de a le atinge şi, prin urmare, efectele încep să se facă prezente din ce în ce mai des şi din ce în ce mai acut la vârste din ce în ce mai variate. #HowFarWouldYouGoToFitIn?
Lungmetrajul va avea o proiecţie şi în 24 iunie, ora 20:00, la Cinema Muzeul Ţăranului din Bucureşti, urmată de o discuţie organizată în parteneriat cu F-Sides şi Centrul Filia.
Lea Myren o interpretează pe Elvira, care luptă să concureze cu sora ei vitregă extrem de frumoasă într-un regat unde frumuseţea este o afacere brutală. Filmul este o poveste sângeroasă despre sacrificiile şi eforturile ce o transformă pe Elvira în regina balului.
Redăm integral interviul acordat de Lea Myren pentru News.ro
News.ro: Cum te-ai pregătit pentru acest rol?
Lea Myren: Am făcut o mulţime de lucruri. În primul rând, am făcut o mulţime de teste de machiaj, pentru că Elvira are toate aceste feţe în călătoria ei. Şi asta m-a ajutat foarte mult să mă pregătesc pentru fizicul ei, cum merge, cum vorbeşte. De asemenea, interpretarea unei persoane mai tinere a fost un lucru pe care am vrut să îl portretizez sau să îl fac cu sinceritate, iar oamenii să poată crede că ea este mai tânără decât mine. Aşa că am lucrat mult la limbajul corpului, la felul în care ţine Biblia şi la lucrurile mărunte pe care le faci când eşti tânără. Eşti naivă. Nu ştii ce te aşteaptă, într-un fel. A fost foarte important să le găsesc, pentru că atunci aveam începutul şi baza transformării ei. Aşa că m-am uitat mult prin scenariu şi am încercat să găsesc schimbările. Este un personaj de vis ca actriţă, pentru că are acest arc care este foarte intens şi foarte prezent.
Care a fost partea dificilă?
L.M.: Partea dificilă a fost să-i găsesc peisajul emoţional, poate. Corpul fizic a fost amuzant, cred, pentru că sunt o actriţă care se concentrează pe acţiune fizică, aşa că mi-a fost destul de uşor, pentru că am simţit că Elvira nu era corpul meu din prima zi. Dar aspectul emoţional a fost destul de dificil, pentru că nu prea mă pot recunoaşte în Elvira. Sunt foarte diferită de ea. Sunt foarte încrezătoare şi sunt foarte fericită cu mine însămi. Nu am acea nesiguranţă pe care o are ea, aşa că a trebuit să exploatez asta şi să înţeleg cum este să te urăşti cu adevărat, ceea ce a fost destul de greu, pentru că lucrez constant împotriva acestui lucru.
De mulţi ani încerc în mod constant să lucrez la iubirea de sine şi la acceptarea de sine şi a fost destul de greu să mă împotrivesc acestui lucru, pentru că a trebuit să intru în mine când eram mai tânără, când eram adolescentă sau chiar când aveam 10-12 ani şi am început să mă rad pe picioare, iar această nesiguranţă pe care o aveam atunci a trebuit să o regăsesc, ceea ce a fost destul de greu din punct de vedere emoţional pentru mine.
De asemenea, am reuşit să mă detaşez de asta după filmare şi nu m-a afectat personal, dar cred că am simţit că am povara de a spune povestea Elvirei, dar şi povestea tuturor Elvirelor. Pentru că există atât de multe femei care simt această ură de sine şi insecuritate.
Ai fost o admiratoare a poveştii Cenuşăresei?
L.M.: Nu, n-am fost niciodată, ca să fiu sinceră. Adică, există o versiune cehă care se numeşte „Tree Nuts to Cinderella”, cu care am crescut şi pe care toată lumea din Norvegia a văzut-o, care este o poveste destul de diferită. Cu originalul, eu nu am avut o legătură sau o relaţie. Nu am crescut cu ea. Părinţii mei aproape că nu-mi permiteau să mă uit la toate aceste filme Disney pentru că erau destul de… Ei credeau că este important să-mi arate personaje feminine puternice, care au defecte şi care au experienţe umane reale. Şi, nu prea… Nu, nu am făcut-o. Dar acum cu siguranţă am făcut-o (râde, n.r).
Este un film cu scene la care unii spectatori vor închide ochii. Eu am făcut-o. Te afectează scenele violente?
L.M.: Uneori da, alteori nu. Cred că body horror-ul este pentru mine un mod foarte frumos de a spune poveşti, pentru că atinge o experienţă umană şi o experienţa corporală a simplului fapt de a exista. Şi cred că nu a fost atât de greu să o interpretez, pentru că îmi place. Îmi place tot ce este fizic. Aşa că pentru mine a fost doar o experienţă… O oportunitate de a explora asta. Dar, desigur, e greu pentru corp. Am o mulţime de vânătăi. Aşa că atunci când declanşezi simţurile de vomă în corpul tău, corpul începe să creadă că vei vomita. Aşa că este şi asta. Cred că şi plânsul şi tristeţea. Îmi amintesc în special scena în care Elvira vomită ouăle la bal. A fost foarte greu pentru că mai făcusem două scene în ziua aceea. Eram foarte obosită. Nici măcar nu ştiam ce scenă va urma, pentru că mă pregătisem, dar eram într-un fel de stare de spirit în care pur şi simplu trăiam.
Şi am zis, bine, voi face următoarea scenă când va urma. Regizoarea a venit la mine şi mi-a spus că „acesta este punctul cel mai de jos în care poate ajunge Elvira, acesta este momentul în care îşi dă seama că a pierdut. Că nu l-a obţinut pe prinţ. Are acest demon în ea”. Şi a trebuit să fac asta de vreo opt ori. Treceam prin voma asta şi era ca o singură lovitură. A trebuit să vomit şi apoi să realizez că am pierdut iubirea vieţii mele. Şi a trebuit să apelez la inima frântă. Pentru mine, dezamăgirea în dragoste este unul dintre cele mai rele lucruri pe care le-am trăit vreodată. Cred că asta a fost poate cea mai dificilă parte, să mă inspir din propriile mele experienţe. Dar, în acelaşi timp, să fiu foarte corporală în legătură cu asta. A fost destul de greu să le mixez.
În zilele noastre, fetelor de pe reţelele de socializare, în special celor foarte tinere, li se vinde o imagine a femeii perfecte. Slabe, de succes, atrăgătoare. Cum ar trebui gestionate aceste tendinţe?
L.M.: Ca indivizi, ne simţim adesea puţin neajutoraţi în această societate cu acces atât de uşor la social media şi la toate aceste influenţe. Şi eu mă simt de multe ori neajutorată în ceea ce priveşte politica şi lumea de acum. Şi, de asemenea, standardele de frumuseţe care sunt imposibil de îndeplinit. Aşa că am impresia că nu ar trebui să pui prea multă presiune pe tine pentru a face schimbări mai mari. Atunci când vorbesc despre asta, pentru mine înseamnă să fac schimbări. De fapt, cred că dacă aş fi părinte, aş fi foarte activă în alegerile pe care le fac pentru copiii mei şi în alegerile pe care le fac şi pentru mine. Dar şi ca prieteni, să nu punem atât de mult preţ pe aspect. Cred că acesta este principalul lucru de care ar trebui să ne îndepărtăm. Pentru că asta îi face pe toţi să creadă că acolo este valoarea ta. Şi nu este aşa. Cred că oamenii trebuie să petreacă mai mult timp în natură, unde se pot juca şi pot fi liberi şi nu să rămână blocaţi în ecran unde să privească toate aceste modele şi actriţe. Şi cred că şi Hollywood-ul şi industria cinematografică şi toate industriile au o mare responsabilitate aici şi cred că ar trebui să milităm pentru mai multă incluziune atunci când vine vorba de vârstă, mărime, sex, de asemenea. Cred că şi bărbaţii şi băieţii simt o mare parte din această presiune în acest moment. Această masculinitate toxică este în continuă creştere. Nu ştiu dacă ai văzut „Adolescence”, care vorbeşte despre asta. Şi cred că astfel de seriale trebuie să existe şi să fie făcute pentru a creşte această conştientizare, pentru că uneori este greu să faci schimbări active. Dar noi toţi avem puterea de a avea o influenţă. Aşa că aş spune, da, să vorbiţi şi să participaţi la lupte, să mergeţi la demonstraţii, să sprijiniţi oamenii care fac ceea ce trebuie. Vorbiţi despre asta şi faceţi alegeri active. Este ceea ce poţi face ca individ.
Crezi că acest film ar trebui să fie difuzat în şcoli?
L.M.: Oh, este o întrebare bună. Da, absolut. Cred că acest film este foarte bun pentru a fi văzut de copii, în special de tineri. Poate nu neapărat pentru cei foarte tineri. Poate fi un pic traumatizant pentru publicul tânăr. Dar cred că şi aspectul body horror al acestui film este ceea ce îl face atât de important, pentru că accentuează totul. Faptul că Elvira ia acest ou de tenie este un fel de referinţă şi un punct de vedere pentru toţi cei care iau Osempic în zilele noastre. Cred că şcolile ar trebui să-l arate, e un film important. Cu siguranţă. Şi apoi poate că discuţia de după este mai importantă.
S-a spus că este un film care seamănă cu „Substance”. Este astăzi mai multă presiune asupra femeilor în cinematografie?
L.M.: Poate că da. Cred că… e mai multă presiune pe oamenii care urmăresc filmul. O problemă în cadrul industriei este că multe actriţe care sunt distribuite sunt de multe ori foarte stereotipuri frumoase. Sunt modele. Şi cred că asta este o problemă pentru că oamenii admiră celebrităţile şi avem această cultură a celebrităţilor în lumea noastră, care nu prea îmi place. Pentru că ridică în slăvi pe altcineva şi te uiţi în sus la cineva şi e bine. Dar te uiţi în sus la cineva ireal. Ei nu sunt reali. Mulţi dintre ei nu sunt fiinţe umane reale. Au lucrat la ele însele sau ţin această dietă nebunească sau nu este o portretizare reală a experienţei feminine trăite. Aşa că eu cred… Desigur, toate aceste femei care fac aceste proceduri şi la Hollywood şi toate aceste actriţe, îmi pare rău şi pentru ele. Nu este vina lor că sunt şi ele victime ale societăţii şi ale patriarhatului şi ale privirii masculine. Cu toţii suntem victime. Aşa că nu spun că dacă ai recurs la botox, eşti o influenţă negativă, ci mă refer mai degrabă la influenţele externe şi la industria în sine şi la oamenii care capitalizează pe seama nesiguranţei. Şi de aceea cred că oamenii din cinematografie ar trebui să vorbească mai mult despre asta şi să conştientizeze mai mult, în special femeile din Hollywood care arată atât de perfect şi nu au nici măcar un singur rid pe frunte.
Am menţionat-o ieri (la Q&A de după proiecţia filmului în cadrul TIFF, n.r) pe Nicole Kidman şi este o actriţă grozavă. Şi-a lucrat atât de mult chipul încât acum abia mai poţi vedea vreo emoţie. Şi este atât de trist. Şi îmi pare rău pentru ea. Nu este vina ei. Adică, ea este, de asemenea, cea mai mare celebritate din toate timpurile. Nu poate fi uşor. Este o actriţă grozavă, dar cred că atunci când o priveşti, ar trebui să ştii că nu aşa vei arăta când vei îmbătrâni. Cred că şi acest ageism este un fel de nebunie, cum oamenii nu vor să îmbătrânească.
Este frumos să îmbătrâneşti. Fiecare etapă a vieţii este frumoasă, dar când eşti adolescent, vrei să arăţi mai bătrân, vrei să ai sâni şi un fund mare. Dar apoi te maturizezi şi nu mai vrei să ai un fund mare. Nu vrei să fii grasă, aşa că începi să ţii o dietă când eşti mai mare. Şi apoi pastile. Pentru că societatea a spus întotdeauna femeilor că în momentul în care îmbătrâneşti, nu mai ai valoare. Nu mai eşti relevantă ca femeie. Îţi cam pierzi valoarea în societate în momentul în care ai un rid, ceea ce este atât de greşit. Nu ar trebui să fie aşa. Ar trebui să sărbătoreşti fiecare rid. Înseamnă că ai trăit o viaţă. Aşa că eu cred că actriţele care au făcut aceste proceduri ar trebui să vorbească deschis despre asta. Există desigur presiune.
Cum ai simţit publicul la proiecţia filmului de la TIFF?
L.M.: A fost grozavă reacţia. Îmi iubesc atât de mult filmul şi sunt foarte mândră de el, dar ieri, când m-am aşezat şi l-am văzut, mi-am dat seama că l-am văzut de prea multe ori, pentru că, cu cât îl văd mai des, cu atât mă judec mai mult. Sunt foarte mândru de el, aşa că a trebuit să plec. Întrebările pe care le-au adresat cei din public sunt întrebările necesare pentru a face o schimbare, pentru că ele ating exact ceea ce am vorbit acum. Da, şi doar văzând că oamenii sunt emoţionaţi şi afectaţi de asta, cred că tot atunci mi-am dat seama că munca mea chiar poate face o schimbare, şi de asta fac filme, şi de asta iubesc arta. Facem micro-politică, într-un fel. Aşa că a fost minunat şi îmi plac foarte mult oamenii din această ţară.
Eşti pentru prima dată în România.
L.M.: Este prima dată când vin în România şi mă simt foarte bine primită şi simt că oamenii au acest impuls instantaneu de a vorbi despre probleme şi de a sensibiliza, iar eu aplaud acest lucru.
Ce roluri te interesează acum?
L.M.: Aceasta este o întrebare bună. Sunt foarte deschisă în acest moment să fac orice, pentru că acesta este primul meu film, care este un prim film nebunesc de făcut. Mi-ar plăcea să plec din Norvegia şi să fac ceva internaţional. Îmi plac filmele europene, aşa că mi-ar plăcea să lucrez poate cu un regizor debutant. Nu ştiu ce, dar caut o poveste importantă, cred, un personaj important, şi poate să exploatez mai multă dramă şi mai mult realism. Cred că visul cel mai mare pentru mine este să continui ceea ce am făcut până acum, să spun poveşti importante şi să continui să fac activism prin filme este de asemenea important pentru mine.
